# Duminică, 23 ianuarie. Revista „Foreign Policy” prezintă „Topul gînditorilor globali”, o analiză a pieţei mondiale a ideilor în 2010. Pe primul loc sînt doi miliardari, Warren Buffett şi Bill Gates, care s-au angajat într-un proiect fără precedent, şi anume acela de a convinge elita cea mai bogată a lumii, din Silicon Valley pînă la Shanghai, să îşi doneze o jumătate din avere! Acţiunea n-a rămas fără urmări – pînă acum, 40 de miliardari s-au declarat de acord să ajute financiar nevoiaşii lumii. Dacă sărăcia e o chestiune mondială, de ce n-ar deveni la fel şi filantropia? Pe locul doi se găsesc Dominique Strauss-Kahn şi Robert Zoellick, şefii FMI şi Băncii Mondiale, jurnaliştii considerînd că „au o viziune de oţel într-un moment de criză”. Pe locul trei îl întîlnim pe Barack Obama, preşedintele Statelor Unite, pentru că „a jalonat un drum prin critici”, iar pe patru – Zhou Xiaochuan, guvernatorul Băncii Populare a Chinei, pentru că ţine în mîinile sale soarta economică a lumii. Fără comentarii.
Un discurs istoric
# Luni, 24 ianuarie. În timp ce preşedintele Băsescu este huiduit copios la Iaşi şi la Focşani, în timpul festivităţilor privind Unirea Principatelor, la Washington, Barack Obama se adresează Congresului, declarînd că SUA se află în faţa unei noi provocări tehnologice, comparabilă cu aceea din anii ’60, cînd sovieticii puneau pe orbită primul satelit din seria Sputnik. Concret, preşedintele american a anunţat sfîrşitul petrolului ieftin şi al energiilor convenţionale la discreţie şi a vorbit despre noua eră a energiilor curate. Anunţînd ţinta de 80% consum din energii regenerabile sau nucleare pînă în 2035, condamnînd subvenţiile date de stat pentru companiile petroliere, Obama a plasat economia americană (probabil şi cea mondială…) pe noua traiectorie a industriilor nepoluante, a automobilelor electrice şi a infrastructurii feroviare şi navale. Totul, condiţionat de investiţii masive în cercetare-proiectare-inovare. În aceste condiţii, cred că România mai are la dispoziţie cam 3-5 ani, pentru a-şi pune la punct infrastructura rutieră, apoi va fi prea tîrziu, din simplul fapt că va exploda preţul benzinei. Mi-e limpede că priorităţile investiţionale ale noilor guverne (că de la cabinetul Boc nu prea mai am aşteptări….) trebuie să meargă către Centrala de la Cernavodă, către reabilitarea hidrocentralelor, către dezvoltarea reţelei feroviare, a Canalului Dunăre – Marea Neagră. Şi către universităţile de inginerie. Cu tot respectul, dar prea s-a umplut România de avocaţi şi de economişti!
Toată lumea are de pierdut
# Marţi, 25 ianuarie. Mare miting de protest la Mioveni, după ce, luni dimineaţă, salariaţii de la Dacia Renault au intrat în grevă. Miza este, ca şi în 2002, creşterea salariilor, ştiut fiind că francezii sînt nişte patroni strînşi la pungă. Muncitorii nu înţeleg de ce, dacă fabrica merge bine, nu se pot primi nişte bani în plus. Iar francezii nu înţeleg de ce şi-ar diminua marja profitului, în condiţiile unei crize economice care slăbeşte cumplit puterea sindicatelor. În definitiv, adevărul este undeva la mijloc şi, prin negocieri, se va ajunge din nou la echilibru. Altfel, toată lumea pierde – angajaţii pierd locul de muncă, patronatul pierde bani grei, prin oprirea producţiei sau (Doamne fereşte să se ajungă acolo!) prin relocare.
„CEVA mai rău decît Băsescu”
# Miercuri, 26 ianuarie. Ziua de naştere a lui Ceauşescu. Pentru unii motiv de nostalgie (la cimitirul militar Ghencea se cîntă „Internaţionala”), pentru alţii – de distracţie buimacă. Cică sînt pline cluburile cu tineri care dansează în uniforme de pionier, cu whisky-ul în nas, pe muzica fraţilor Grigoriu. O fătucă dezinvoltă e întrebată de reporterii TV dacă ştie ceva despre Ceauşescu. După un moment de gîndire, dilema e tranşată: „A fost un dictator, ceva mai rău decît Băsescu!”. Păi da. CEVA mai rău. Spre seară, Argeşul este zguduit de vestea reţinerii preşedintelui CJ, Constantin Nicolescu, acuzat la DNA de infracţiuni economice, din 2005-2006. Cu mîinile încătuşate ascunse sub palton, preşedintele este urcat în dubă, în timp ce jurnaliştii se sfîşie să ajungă mai aproape. „Este mulţumirea pentru 45 de ani de muncă”, declară Nicolescu, vizibil marcat. O scenă dramatică, pe care n-am crezut niciodată că o voi consemna în „poveştile” acestor ani negri.
# Joi, 27 ianuarie. Scandalul reţinerii preşedintelui Consiliului Judeţean se transformă în dramă. Spre seară, o judecătoare adusă de la Bucureşti hotărăşte cercetarea lui Constantin Nicolescu în stare de arest, pentru 29 de zile. Asistenţa protestează, sute de oameni adunaţi în jurul Tribunalului huiduie şi scandează lozinci anti-Băsescu. Soţia preşedintelui leşină, apoi se prăbuşeşte chiar învinuitul. Este dus de urgenţă la spitalul Floreasca, sub suspiciunea unui atac de cord. Televiziunile explodează, este reluată obsesiv scena cu Nicolescu pe targă, Opoziţia protestează, Puterea ridică din umeri. Securile războiului sclipesc din toate părţile. E aici ceva din filonul tragic care-i făcea pe strămoşii noştri, romanii, să exclame: Vae victis! Vai de cei căzuţi! Cam aşa se face justiţie în România europeană a anului 2011. La televizor.
(Cristian Cocea)
