Mântuirea – adică sfințirea noastră, punerea noastră deoparte pentru Împărăția lui Dumnezeu – înseamnă aducerea zilnică pe calea pe care au mers Sfinții Apostoli și ucenicii lor, Părinții Apostolici. De aceea, cele mai sigure izvoare ale credinței sunt Sfintele Scripturi, scrierile patristice ale primelor secole și hotărârile Sinodului Apostolic de la Ierusalim (cca 50 d.Hr), urmate de cele ale Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431) și Calcedon (451), care au formulat și apărat învățătura apostolică despre mântuire, Sfânta Treime și Persoana lui Hristos.
Catolicitatea și Ortodoxia, adică universalitatea și deplinătatea credinței, nu izvorăște din tradiții târzii, ci din Cuvântul lui Dumnezeu, al cărui rezumat este în Crezul Apostolic. Tocmai de aceea armonia cu învățătura Bisericii antice este esențială, deoarece ea ne arată cum a fost înțeles și trăit Cuvântul lui Dumnezeu încă din vremea Apostolică. Trebuie să fim puși deoparte pentru Dumnezeu deoarece Împărăția Sa este un ospăț al Împăratului. Domnul Însuși vorbește despre haina de nuntă (Matei 22:11-14), iar Apocalipsa descrie pe cei mântuiți îmbrăcați în haine albe, spălate în sângele Mielului (Apocalipsa 7:14). Și în lumea noastră există un cod vestimentar pentru marile evenimente; cu atât mai mult în Împărăția lui Dumnezeu. Haina noastră de prieteni ai Împăratului este primită în Sfântul Botez, când ne îmbrăcăm în Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Galateni 3:27). Această haină trebuie păstrată curată prin pocăință și credință până la sfârșitul acestei vieți.
O adunare matematică poate fi corectată numai întorcându-te pe firul unde s-a produs eroarea și refăcând calculul din acel punct. La fel este și în credință: nu putem îndrepta o rătăcire continuând pe aceeași cale, ci întorcându-ne la izvorul adevărului. Răul poate fi desfăcut, dar nu poate fi transformat în bine prin simpla trecere a timpului. De aceea, Biserica este chemată să revină la izvoarele sale apostolice. Tradiția Bisericească reprezintă păstrarea, explicarea, mărturisirea și aplicarea în timp a Tradiției Apostolice, fără a-i adăuga o nouă revelație.
Sfântul Atanasie cel Mare explică admirabil necesitatea morții lui Hristos: „Ce ar fi trebuit să facă Dumnezeu? Să le ceară oamenilor să se pocăiască pentru păcatul lor? Am putea spune că o astfel de cerință este în acord cu caracterul lui Dumnezeu, deoarece, așa cum oamenii au ajuns supuși stricăciunii prin păcat, tot astfel, prin pocăință, s-ar putea întoarce la starea de nestricăciune. Însă pocăința nu ar fi refăcut dreptatea lui Dumnezeu, deoarece El ar fi părut mincinos dacă oamenii nu ar fi rămas sub puterea morții, așa cum spusese: «În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit» (Facerea 2:17; cf. Facerea 3:19; Romani 5:12). Pocăința nu înlătură urmările firii căzute, ci doar păcatul. De aceea, dacă ar fi existat numai păcatul, fără consecința lui – stricăciunea –, pocăința ar fi fost suficientă.
Dar pentru că oamenii, căzuți în păcat, deveniseră robi ai stricăciunii și pierduseră harul de a fi după chipul lui Dumnezeu, ce altceva se putea face? Cine putea aduce un asemenea har și o asemenea restaurare, dacă nu Cuvântul lui Dumnezeu, Care la început a creat universul din nimic?… Hristos, fiind Cuvântul Tatălui și mai presus de toți, numai El putea să înnoiască din nou creația și, în același timp, să sufere pentru toți și să fie Mijlocitor pentru toți înaintea Tatălui.” (Despre Întruparea Cuvântului, cap. 7). Moartea lui Hristos nu a fost un gest arbitrar prin care Dumnezeu ar fi trebuit să-Și „potolească mânia”, ci expresia iubirii Sale pentru propria Sa creație, căzută sub robia păcatului, a morții și a diavolului (Evrei 2:14-15; Coloseni 1:13-14). Dumnezeu nu a venit să răscumpere ceva străin de El, ci pe oamenii creați după chipul Său și pe care îi numește copiii Săi (1 Ioan 3:1). Așa cum orice tată iubitor și-ar risca viața pentru copilul său, iar un frate mai mare ar sări în ajutorul fratelui mai mic, cu atât mai mult Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru a ne izbăvi. Hristos a biruit moartea, însă roadele depline ale acestei biruințe se vor arăta la învierea de obște (I Corinteni 15:52-57). De aceea, creștinul încă moare trupește, dar nu mai moare ca unul condamnat, ci ca unul care adoarme în Hristos (1 Tesaloniceni 4:13-14). Pentru cel credincios, moartea nu mai este sfârșitul, ci trecerea spre Împărăția veșnică. Și totuși, despărțirea de lume rămâne grea. Ochii și inima se atașează chiar și după optzeci de ani. Psalmistul însuși spune că zilele omului sunt „șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; și ce este mai mult decât aceștia, osteneală și durere” (Psalmul 89:10).
C.S. Lewis exprimă profund această realitate: dacă vrem cu orice preț să păstrăm lumea aceasta, vom pierde Raiul; dacă alegem Împărăția, vom descoperi că nimic din ceea ce a fost cu adevărat bun nu s-a pierdut. Orice om care ajunge în Rai va descoperi că miezul tuturor dorințelor sale curate era, de fapt, Hristos. Numai cei care și-au încheiat călătoria vor putea spune pe deplin și din experiență: Hristos este totul, iar în și cu El se află adevărata patrie și adevărata bucurie. „Luptați pentru credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna.” (Iuda 1, 3)
Citește și Cuvânt şi Taine, o rubrică de pr. dr. Rafael Vintilă. Semnele adevăratei Biserici (6)
0 Comentarii