România are nevoie să se salveze. Pe sine, prin sine. Noi, prin noi. Dar cum? Nu avem nici cancelarul Germaniei, nici conducerea Chinei, nici emirii arabi.
În rândurile populației din România există două convingeri despre români. Fundamental opuse și iremediabil ireconciliabile: una că toți inșii care au strâns averi sunt hoți, corupți, venali și s-au îmbogățit pe seama celorlalți, au secătuit, ca vampirii, seva țării. Cealaltă acuzație, tot atât de categorică, vine din partea adeversă și glăsuiește că cei săraci sau sărăciți sunt, de la o margine la alta, leneși, proști, inadaptabili, bețivi… Între cele două circulă multe păreri mai nuanțate, poate mai realiste sau mai fanteziste, dar mai nestabilizate, de la teama că ar fi vorba de mersul implacabil al istoriei, la ideea destinului colectiv, sau la credința că aceasta este voia lui Dumnezeu sau lucrarea diavolului.
Dar iată că statul mai făcu un pas! Încotro? Asta e, că nu știm…
Avem guvern nou. Tânăr, cu miniștri tineri. E drept că nici guvernul domnului Boc nu ajunsese la maturizare, pentru că se primenise de câteva ori sub mandatul acestuia. Iar despre miniștri nu se putea spune că au îmbătrânit în năravuri. Au mai fi avut când să acumuleze experiență și să achiziționeze admirație și alte foloase. Ce să credem despre cei recent urcați în vârful scării? Informațiile se bat cap în cap. Suntem din nou în derută. Lucru sigur este că nu au cunoscut lipsurile și nici trândăvia. Ei provin din familiile celor care au știut să se descurce în apele tulburi ale tranziției. Isteți de la natură, au ucenicit în afaceri și în treburi politice încă din timpul celor șapte ani de acasă. Cu studii înalte, la mai multe universități din țară și din străinătate, vorbitori corect de câte două-trei sau mai multe limbi de circulație internațională, pot șterge impresia despre demnitarii români din a doua jumătate a secolului trecut care umblau prin străinătate cu casca la ureche și translatorul în spate, iar numele de Gheorghe era luat drept o particulă de noblețe. S-a dus vremea când nu știau reprezentanții noștri să folosească furculița, cuțitul de pește și instrumentul de scos midii din cochilie. Niciun guvernabil român nu mai miroase a coadă de oaie.   
Mai aflăm că a trebuit să ne simțim bine fiindcă nu au stat departe de putere nici până acum, ba chiar în scaune înalte, cot la cot cu miniștri cărora le suflau sfaturi la ureche. Băieți de bani gata, care n-au apucat pe drumurile deviate ale celor care se înzestrează cu automobile de lux, aleargă noaptea în concursuri nebunești și ziua calcă oameni pe trecerile de pietoni și pe trotuare, iar seara aterizează în baruri cu dansuri de fete la prăjină și în saloane de masaj erotic. Dimpotrivă, miniștrii noștri fac parte din aristrocrația fină și subțire, care a început să-și albăstrească sângele și să-și proiecteze dinastiile. Unii dintre ei stau pe saci de bani, pentru care singuri au scormonit în haznalele tranziției. Cine știe să facă bani pentru ei, știe să stoarcă din piatră seacă și pentru țară. Iar dacă au de toate, de ce să mai râvnească și la altceva? Nu cumva vor ajunge să conducă poporul fără plată, cu leafa adusă de acasă?
Dar dacă este adevărat că ei n-ar fi decât clonele foștilor miniștri, înzestrați cu aceleași apucături, dar mai grăbiți și mai tari în colț? Că jurământul lor de credință, cu mâna pe biblie, s-ar fi încheiat invariabil cu vorbele rostite în gând: ”După noi, potopul!”
Diluviul a dat năvală chiar de la început: zăpada și morfina! Zăpada prea multă și morfina care lipsește cu desăvârșire. Oamenii înghețați, degerați, îngropați în nămeți, morți în casă sau pe afară. Alții care mor sub ochii guvernului în dureri cumplite, în chinuri groaznice. Statul foștilor miniștri, care i-a promovat pe cei de azi, le-a furat până și dreptul de a nu muri ca vitele de pripas. Iar noul guvern s-a dovedit depășit, neputincios sau neinteresat de soarta celor pe care îi păstoresc.
Ce va urma?
Prof. Marin Ioniță