”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (61)
Cristina Rousseau: Într-o vreme, în România se dezvoltau multe industrii, iar importurile erau reduse aproape la zero. Piesele noastre erau de calitate? Vi se impunea să puneți pe mașini și piese mai slabe calitativ?
– Privind asimilarea în țară a componentelor și materialelor Dacia, contractul cu RNUR prevedea ca timp de 10 ani să se asimileze în ţară sub urmărirea specialiștilor lor. Acești specialiști erau plătiți de partea română. Pentru început, în vederea formării personalului, s-a montat Renault 8, care sosea din Franța în colecții CKD, urmând a se monta caroseria; se executau toate operațiile privind vopsitoria (fosfatare, grunduire, vopsirea intermediară și finală); montajul, folosindu-se posturile de pregătire și montarea cutiei de viteză, semipunți, punți față-spate etc. Plata acestor CKD-uri se făcea cu cutii de viteze și semipunți pentru autoutilitara Estafette, a căror fabricație în România era chiar de la începutul fabricației de autoturisme. Pentru început din țară s-au folosit numai bateriile și mai târziu anvelopele. În paralel cu acestea s-a trecut la specializarea personalului pentru trecerea la fabricarea lui R 12 (Dacia 1300).
În anul 1970 a avut loc unificarea uzinei Vasile Tudose (uzina veche) cu uzina de autoturisme sub coducerea lui Mihai Dumitru. De remarcat că și în uzina veche lucrau specialiști de mare clasă și probitate profesională. În 1971 s-a înființat Centrul de Proiectare al uzinelor de autoturisme (CESAR-ul de mai târziu), unde a fost încadrat și subsemnatul ca inginer stagiar. Acest Centru avea ca sarcină prelucrarea și traducerea în limba română a documentației franceze, încercarea produselor asimilate în vederea asamblării. Odată cu începerea asimilărilor a avut loc și dezvoltarea Laboratorului Central și a celor din secții (Tratament termic, forjă, acoperiri de suprafață, turnătorii etc).
După câteva încercări de omologare au început discuțiile între conducerea Centrului de Proiectare (ing. Anghel Vinicius, Ion Giuvelcă și Marin Mitrache) și partea franceză, dl. Michel Chambon – șeful corpului tehnic francez, fără a cărui semnătură nu era valabilă nicio omologare. Motivele discuțiilor: dosare incomplete, piese necorespunzătoare etc. În această situație s-a luat hotărârea ca din partea română să fie numit un inginer care să primească dosarele pieselor pentru omologare, să le analizeze și acesta să le prezinte parții franceze și să susțină necesitatea omologării ca urmare a răspunderii acestora la caietele de sarcini, la documentația franceză etc. Această sarcină mi-a revenit mie ca inginer stagiar, anul II.
Abia acum abordez întrebarea dvs. privind dezvoltarea industriei orizontale.
Asimilarea în uzină a început cu piesele presate mici, având în dotare, chiar dacă mai vechi, prese mici. Era însă nevoie de tablă care trebuia produsă la Galați unde fusese construit Combinatul Siderurgic după anul 1960. S-a prezentat caietul de sarcini cu parametrii mecanici și de aspect necesari construirii de autoturisme. Privind producerea oțelurilor, Combinatul Siderurgic Reșița nu mai făcea față necesarului, neavând capacitățile de producție la acest nivel. Astfel s-a luat hotărârea să se construiască un combinat siderurgic de oțeluri speciale (oțeluri aliate) la Târgoviște. Din aceleași considerente s-au dezvoltat întreprinderi în domeniul cauciucului, maselor plastice. Vezi: CATC Pitești, Fabrica de anvelope Florești, Chimica Orăștie și multe altele. Întru început, până la stăpânirea rețetelor de fabricație au fost probleme privind constanta calității fabricației; cu timpul acestea au dispărut, dar au apărut probleme din punct de vedere cantitativ.
0 Comentarii