# Luni, 27 februarie. Starea școlii românești de astăzi reflectă starea societății românești de astăzi – ierarhii șubrede și contestabile, refuzul principiului autorității, dezideologizare.

# Marți, 28 februarie. S-a ales praful de încă o idee care ar fi putut limpezi apele în politica românească. Cerută de revoluționari în punctul opt al Proclamației de la Timișoara, blocată de regimul Iliescu, abandonată de Convenția Democratică și căzută în uitare, Legea Lustrației a fost adoptată acum în Parlament, într-o formă caricaturală. Mai precis, noua lege interzice demnitarilor fostului regim comunist să ocupe funcții numite în statul român, dar le permite accesul la funcții elective. Și ce e rău în asta? Păi să ne gîndim la rezultate. Orice lustrație se revendică de la principii morale – ai greșit politic, ți se interzic anumite drepturi civile, printre care și acela de a alege și a fi ales, pentru o anumită perioadă. Așa au făcut est-germanii, așa au făcut cehii. La noi, va fi altfel. Un politruc ceaușist nu va avea voie să fie numit subprefect, că e o zdreanță, că a slujit o dictatură odioasă. Dar același politruc va putea să candideze și să ocupe demnitatea de președinte al României, dacă se găsesc destui bizoni să-l voteze. Atunci, el nu va mai fi o zdreanță – votul îl va șterge frumos de rahat și îl va pune în fruntea bucatelor, curat, luminat, strecurat. În plus, noi am fost “subtili” și în definirea hahalerelor, excluzînd de aici activiștii UTC (că, deh, aveam o problemă cu Mihai Răzvan Ungureanu și cu Boc). Bravos națiune, halal să-ți fie! Lustrarăm și Legea Lustrației!

# Miercuri, 29 februarie. Serviciile secrete ruse anunță că Putin, candidat la al treilea mandat de președinte, a scăpat de un atentat plănuit de extremiștii georgieni, undeva, pe la Odessa. Asta, cu patru zile înainte de alegeri! O fi, nu zic nu. Dar parcă se mai pune o cărămidă la soclul imaginii liderului rus, o construcție complexă, ceva între Achile cel invulnerabil (minus călcîiul … drepturilor omului) și James Bond. De 12 ani, publicului i se vinde profilul unui super-erou, care supraviețuiește în cele mai dure condiții. Putin înoată alături de delfini, Putin pilotează reactoare și sare cu parașuta, Putin vînează leoparzi de zăpadă și ocrotește puii de focă, Putin face judo și pescuiește la bustul gol, Putin cîntă și dansează, Putin nu îmbătrînește niciodată. El restabilește măreția Imperiului Pravoslavnic, el se luptă cu oligarhii care sug sîngele poporului și cu fanaticii islamiști, el e soțul ales aa Maicii Rusia. Fecioarele au reverii erotice cu Putin, rockerii ar împărți doza de bere cu Putin, pensionarii țin poza lui Putin lîngă icoana Maicii Domnului din Kazan. Pansînd rănile mîndriei naționale, întărind statul și controlul asupra resurselor naturale, revenind în forță pe scena politică globală, Țarul Vladimir are toate șansele să fie reales. Nici nu s-ar putea altfel. De la Petru cel Mare și pînă astăzi, reformele au venit de sus în jos. Poate că Rusia are elite dar n-are cetățeni. Poate că Rusia are cultură dar n-are civilizație. Bogată dar sălbatică, marea țară de la Răsărit privește cu suspiciune tradiția democratică occidentală și nu se încrede în parlamentarism. Chiar dacă o parte a populației a început să-i fie ostilă, Putin va continua să-și pună amprenta pe istoria Rusiei. Și mă tem că, în următorii patru ani, vom asista la o ofensivă rusească de recucerire a Balcanilor (Bulgaria, România, poate Grecia), pe fondul problemelor economice și politice din Uniunea Europeană.

# Joi, 1 martie. Nu credeam vreodată că o să ajung în postura de a semna o hîrtie prin care se aprobă ca o stradă din Pitești să poarte numele lui Cornel Chiriac. Și totuși am ajuns! Iată ce scriam cu cîțiva ani în urmă: Rebel, nonconformist, mîncînd muzică pe pîine – cam aşa a fost Cornel Chiriac, DJ-ul pătimirii noastre, cum i-au spus prietenii. În liceu, în Piteşti, traduce reviste de jazz din străinătate, apoi dă la „Teatru”, apoi lucrează la Radio Bucureşti, unde organizează prima arhivă românească de jazz şi îşi exasperează cenzorii, difuzînd rock progresiv, promovînd trupe autohtone, primind saci de scrisori, aruncînd în eter sfidarea Beatles „Back in the USSR” taman în momentul invadării Cehoslovaciei de către trupele pactului de la Varşovia. Pletos, bărbos, dă cu tifla miliţienilor… Interzis la radio, fuge în Occident, cu o invitaţie falsificată de prieteni grafologi (!), avînd drept bagaje numai nişte benzi ale formaţiei Phoenix. Îşi reia „Metronomul” la Radio Europa Liberă, unde pune în undă istoria – Led Zepellin, Pink Floyd, Santana, Simon & Garfunkel. Devine profesorul de muzică al tuturor puştanilor români, care îi ascultă vocea gravă printre fluierăturile staţiilor de bruiaj şi ţin evidenţa topurilor, în loc să înveţe marxism-leninism. Ironiile sale la adresa regimului Ceauşescu ustură ca ardeiul iute. Revoltaţi, securiştii cu cefe groase hotărăsc contraatacul. Cornel Chiriac este înjunghiat pe 4 martie 1975, noaptea, într-o parcare din Munchen. Pe crucea sa de la Cimitirul Reînvierii din Bucureşti este scris: „Generation, Make Love Not War!” – „Tineri, faceţi dragoste nu război!”. Asasinul n-a fost găsit niciodată.

# Vineri, 2 martie. Urc la Mănăstirea Frăsinei, alături de un prieten care își dorește liniștirea. Jos, biserica pentru femei este plină de lume umilă – se slujesc Moliftele Sf. Vasile cel Mare pentru toți cei bolnavi și chinuiți de gînduri rele. E cald, credincioșii se înghesuie unul în altul, ca oile în jurul păstorului, mulți stau pe jos, unii plîng în tăcere. Preoții, străvezii de post, se iau la trîntă cu Necuratul, trimițîndu-l pe pustii. Sus, acolo unde blestemul Sf. Calinic păzește locul de orice tentație, călugării mi se par senini, luminoși. Crestele dealurilor din jur sînt încă acoperite de zăpadă. Undeva, pe buza cerului, stă agățată o căsuță. Oare cine o trăi acolo, aproape de nori?
Cristian Cocea