Judecând, cel puţin prin prisma evenimentelor din ultimii ani, noi, europenişti şi filofrancezi prin educaţie şi tradiţie, ne-am trezit peste noapte „atlantişti”și filoamericani. Oricâte cauze s-ar găsi, pe primul loc se situează lipsa de interes a Franței pentru România ca zonă strategică. Aceasta cel puțin din punct de vedere politic și militar, pentru că din punct de vedere economic lucrurile nu stau așa. Dacă parteneriatul strategic cu S.U.A. vizează într-o proporție covârșitoare domeniul militar, nu același lucru putem spune despre parteneriatul economic cu Franța, chiar dacă luăm în considerare doar coloșii Dacia-Renault și GDF Suez Energy, acum Engie România. Desigur că interesele economice se întrepătrund cu cele politice și militare, dar Franța nu mai este ceea ce a fost pentru România altădată.
Mitul simpatiei franceze pentru români încă mai funcționează și în zilele noastre, dar la cote mult mai scăzute El se bazează în special pe argumente istorice, prezentate de cele mai multe ori în plan emoțional. Analizat după criterii realiste, vom vedea că lucrurile nu stau chiar așa și că mai totdeauna au primat interese concrete și de conjunctură.
Originile relaţiilor româno-franceze se pierd în secolele trecute. Începuturile epocii moderne la români semnifică, politic şi cultural vorbind, efortul aproape disperat de a ieşi de sub tutela turcească, grecească şi rusească. Cel mai puternic argument, cel al latinităţii, ne-a îndreptat, oarecum paradoxal, nu spre Italia, cum ar fi fost de aşteptat, ci spre Franţa, la fel de generoasă cu ofertele în plan cultural, dar mai puternică din punct de vedere politic şi mult mai puţin interesată în a-i converti pe românii ortodocşi la catolicism.
Criza de proporţii ce a cuprins Imperiul Otoman la sfârşitul secolului al XVIII-lea a permis Principatelor de la gurile Dunării să declanşeze îndrăzneţe acţiuni de emancipare, care vor culmina cu desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului în urma Păcii de la Adrianopol, în 1829. Numai că plecau turcii şi veneau ruşii. În testamentul său, Ştefan cel Mare lăsase un mesaj, pe cât de ciudat, pe atât de adevărat: „Lucrează cu turcul, că e cinstit, fereşte-te de muscal, că te vinde!”. În noua conjunctură, singura şansă de salvare era Occidentul, în special Franţa. Încet, încet, locul dascălilor şi al buchiilor greceşti ori slavone a fost luat de majordomii şi guvernantele ce vorbeau o limbă ce va fi sunat tare ciudat în urechile ţăranilor de la curţile boiereşti. Franţuzismele, de cele mai multe ori amuzant stâlcite, deveniseră grila supremă a emancipării boierilor munteni şi moldoveni. Alecsandri şi Eminescu nu au scăpat prilejul de a le ironiza. Pe de altă parte, însă, ele anunţau naşterea unei noi clase politice la români: burghezia. Numai aşa se explică proporţia covârşitoare filofranceză a burgheziei române de mai târziu.
Tinerii şcoliţi la Paris au format cea mai strălucită generaţie de oameni politici din istoria naţională, cunoscuţi sub denumirea de „paşoptişti”. Aceştia au fost artizanii celor mai importante momente ale istoriei naţionale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Revoluţia de la 1848, Unirea de la 1859, obţinerea Independenţei la 1877, aducerea prinţului Carol de Hohenzollern şi proclamarea României ca regat în 1881. Toate aceste evenimente au fost legate într-o măsură mai mică sau mai mare de Franţa sau, mai bine zis, de interesul Franţei faţă de Principatele de la gurile Dunării. Adică pentru a controla această zonă strategică foarte importantă pentru vremea aceea și nu numai.
Revoluţia franceză şi personalitatea lui Napoleon au influenţat decisiv gândirea politică a boierilor români, ignoraţi totuşi de marele împărat în 1807, când îi cereau sprijinul pentru crearea unui stat românesc – „barieră redutabilă între nord şi sud”. Idee excepţională, care va fi înţeleasă de Franţa mult mai târziu, când expansiunea Rusiei spre Balcani începuse să îngrijoreze cu adevărat Europa.
Prof. dr. Cornel Carp