Foto principală: „Chemarea Sfântului Matei” (1599-1600) este un tablou de Caravaggio (1571-1610), care înfăţişează momentul în care Iisus Hristos îl inspiră pe Matei să-l urmeze:”9. Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vino după Mine. Şi sculându-se, a mers după El.10. Şi pe când şedea El la masă, în casă, iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui”. (Matei:9)Conform precizării lui Cristian Bădiliţă la traducerea Evangheliei după Matei (Editura Vremea/Buc./2015/pag.236), „vama” era un „birou de colectare a taxelor”, iar vameşii erau socotiţi impuri, datorită contactului cotidian cu păgânii (ocupantul roman în numele căruia colecta taxele) şi dispreţuiţi pentru colaboraţionism.
(Imperiul Roman subjugă Împărăţia Cerurilor – Episodul 4)
Nevoia de disciplinare logică a dialogului disputatoriu a apărut în războiul vorbelor neformalizate, unde izbânda implică abandonul celuilalt, indiferent de motiv; dacă, de pildă, celălalt a răposat la jumătatea frazei, atunci înseamnă că nu i se va mai da dreptate, pentru că interlocutorul lui încă vorbeşte şi asta este ceea ce contează în faţa unui auditoriu lipsit de discernământ.
Citește și:
- Copiii talentați ai Argeșului au cântat alături de Corul Madrigal la Sala Palatului
- O luptă literară. Călin Vlasie îl atacă dur pe Nicolae Oprea
- Scene din viaţa culturală piteşteană (22)
- Lecţia de istorie. Sfânta Teodora de la Sihla
Nici un text literar nu se poate apăra singur împotriva interpretărilor de rea credinţă, pentru că, fiind făcut din vorbe şi „lungind vorba bătrâneşte” (1), textului iniţial îi poate fi adăugat un discurs care să îi diminueze ponderea de la obârşie şi să facă intenţia autorului nerelevantă în raport cu înţelesurile comentariului adăugat.
Întinderea comentariului adăugat multiplică oportunităţile de deturnare ale înţelesului originar.
Biblia este în situaţia descrisă aici şi orice comentariu, chiar de bună credinţă, creşte literatura care îi este dedicată, micşorând ponderea textului sfânt în oceanul exegezei – diluarea sacralităţii -, un proces complementar celui de apropriere a înţelesurilor divine (care figurează, de fapt, printre presupusele intenţii ale comentatorilor).
Numeroşi exegeţi evrei consideră Talmudul şi Zoharul drept texte sacre, alături de Biblie, deşi sunt concepute în jurul ei; luată împreună cu ele, Biblia are o pondere mai mică decât ar avea-o fără ele.
De aceea, combaterea argumentelor lui Hillel, sporind textul din jurul Scripturii (cum întreg acest eseu o face, de altfel), reprezintă o capcană asupra căreia (dacă ea nu este evitată), măcar cititorul trebuie să fie avertizat, astfel ca să îşi asume în proprie responsabilitate riscul continuării lecturii.
Manevrele lingvistice şi logice cu care Hillel vrea să încredinţeze că Prosbul-ul nu contravine Legii, pe deasupra faptului că suferă fiecare de fracturi sofistice, păcătuiesc prin lipsa de credinţă, deşi o mimează.
Numai prin idolatrizarea vorbelor este posibil ca, timp de două mii de ani, o lume care divinizează Scriptura, să admită că recuperarea datoriei de la debitor nu contravine Poruncii ştergerii datoriei, înscrisă cu limpezime în Cartea Sfântă.
Colector de taxe roman calculând impozitele cu abacul (Metz, cca. 225 e.n.)
______________________________________________________________________________________________
Este dezolantă constatarea că Poruncile lui Dumnezeu au fost luate în calitate de vorbe şi au rămas fără apărare în faţa contextualizării interpretative ostile; este dezolantă încăpăţânarea cu care exegeza dedicată acestui subiect s-a încleştat de argumente ratate; este dezolantă lupta de două milenii contra Poruncilor lui Dumnezeu, dintr-o poziţie care nu poate fi decât aceea de respingere a Lui; şi este dezolant că acest scandal declanşat cu două mii de ani în urmă s-a purtat permanent sub fizionomia cucerniciei.
Note
(1) Expresia este folosită de sofistul Euthydemos, în dialogul platonician care îi poartă numele, cu scopul să-l încurce pe Socrate:
„Deşi înţelegi mereu foarte bine, n-ai să răspunzi niciodată pentru că tot îndrugi prostii şi lungeşţi vorba batrâneşte.” („Euthydemos”/Platon/295:c)
Procedeul acesta de alterare psihologică – lungirea vorbei – este primul (din patru) menţionat de Aristotel în „Respingerile sofistice”.
C.1. Motivaţia falsă
Talmudul relatează (1) că Hillel a instituit Prosbul-ul când a observat că, în preajma Anului Sabatic (când Dumnezeu porunceşte ştergerea datoriilor), de teamă să nu rămână fără banii daţi cu împrumut, unii nu mai acordă credite şi astfel încalcă Porunca din Deuteronomul 15:9, care, în Biblia ortodoxă, în româneşte, este formulată astfel: „Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit şi să zici: Se apropie anul al şaptelea, anul iertării; şi să nu se facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău cel sărac şi să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta către Domnul şi va fi asupra ta păcat mare”.
Ezitarea în acordarea creditelor la apropierea Anului Sabatic este, deci, anticipată în Biblie, iar Porunca „Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit […]” poate că nu este de ajuns pentru combaterea şovăielii, în cazul credinciosului „ritual”, dar suficientă pentru unul smerit.
Lacuna nu este în sistemul Poruncilor, ci, eventual, în fidelitatea faţă de divinitate, care, prin iertarea datoriilor în al şaptelea an, impune un comportament societal, transgresând interesul individual, în favoarea coeziunii comunităţii (cu beneficiu asupra fiecărui membru, inclusiv asupra creditorului), după cum sugerează versetul imediat următor:
„10. Dă-i, dă-i şi împrumuturi câte-ţi va cere şi cât îi va trebui, şi când îi vei da, să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în toate câte se vor lucra de mâinile tale”. (Deuteronomul, 15)
În conformitate cu Poruncile care interzic dobândă la credite (2), împrumutul era un „ajutor frăţesc”, contribuind la atenuarea discrepanţei de avuţie şi la detensionarea contextului social, sugerate de versetul premergător:
„7. Iar de va fi la ţine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău celui sărac”.
În mod ridicol, în loc să mobilizeze resurse prin care să consolideze devotamentul faţă de Porunci (Lege/Dumnezeu/Comunitate), Hillel – şeful autorităţii religioase supreme – suspendă Porunca iertării datoriilor şi susţine că a făcut-o „că să repare lumea”/Tikkun ha olam: oamenii vor continua să dea împrumuturi.
„Evrei care se roagă în sinagogă de Yom Kippur”, de
Maurycy Gottlieb (1856-1879). Termenul Tikkun Olam este folosit greşit din cauza ignoranţei în urmărirea scopurilor şi principiilor virtuoase care au devenit un substitut slab pentru respectarea religioasă autentică, conform R.Y.A. Korf
______________________________________________________________________________________________
În cultura biblică, când nu sunt acordate ca ajutor frăţesc, împrumuturile sunt vectori ai înrobirii.
Manfred Davidmann scrie: „Această luptă a fost despre poziţie, influenţă şi control asupra comunităţilor, despre schimbarea regulilor de comportament binevoitoare, astfel încât oamenii să poată fi oprimaţi şi exploataţi”. (3)
Parcursul spre sclavie prin îndatorare mereu mai accentuată pare caracteristic vieţii în Roma antică (romanii au avut un cuvânt dedicat acestui proces: nexum – „sclavia datornicului” -, care, deşi abolit ca practică cu mai mult de 300 de ani î.e.n., şi-a pus stigmatul pe societatea Imperiului), astfel că, eliminând supapa de control a iertării datoriilor, Prosbulul articulează Iudeea la Imperiul Roman.
Hillel este un colaborator al ocupantului roman şi o unealtă a elenizatorului Irod, fără suportul căruia probabil că nu s-ar fi încumetat să suspende Porunci ale lui Dumnezeu.
Hillel continuă agresiunea elenistică – seleucida, egipterana şi romana – asupra felului de viaţă iudeu, modelat de Porunci.
Şi biruieşte.
În subcapitolul „B.3.I) Nu a păzit Legea” a devenit evident că Hillel nu a păzit Legea, cum Dumnezeu a poruncit tuturor; dar, aici, a devenit evident că, nu doar că nu a păzit legea, ci, aşa cum spune Iisus, a stricat-o, cu o îndrăzneală care trădează necredinţa, având ecou la conaţionalii săi, învăţaţii babilonieni de peste două secole – Samuel bar Abba şi ucenicul acestuia Rav Yehuda.
Hillel precede principiul „Legea pământului este Legea” (dina d’malkhuta dina) atribuit babilonianului Samuel – doar că Samuel îl formulase în Nerhadea, adică în exil.
Diferenţa esenţială este că Hillel a făcut loc legii romane nu în exil, ci în Eretz Israel, colaborând hotărâtor la anularea identităţii naţionale, adică, pierzând Tora, a dat pierzării Ţara, aşa cum imaginează Ieremia (4).
Porunca dumnezeiască „Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit” devine, oarecum, caraghioasă, căci vrea să prevină o temere fără temei după instituirea Prosbul-ului, astfel că rămâne fără rost.
Iar pretenţia că instituirea Prosbul-ului „repara lumea” (Tikkun ha olam) implică ideea că Hillel a reparat greşelile lui Dumnezeu – o apoteoză a grotescului.
Acesta pare să fie finalul procesului de emancipare omenească în raporturile cu Dumnezeu, (căci ateismul nu poartă raporturi cu Dumnezeu), în care iudeii au fost dirijaţi să se integreze în sistemul economic şi social propriu Romei antice, renunţând la Porunci – a fost preferat Imperiul Roman, în faţa Împărăţiei lui Dumnezeu – astfel că, încetăţenindu-se regulile romane, Poruncile au devenit utopice.
Acest final deschide alternativa recuperării pietăţii la care s-a încumetat Iisus, în secolul întâi, faţă de adâncirea impietăţii până la repudierea Legii, formulată întortochiat (dar expresiv) în Epistolele Apostolului Pavel, în solidar cu respingerea Vocii divine (Bat Kol) în dezbaterile rabinice consemnate în Talmud, corespunzător secolelor al doilea şi al treilea.
Nu mai este surprinzător că, atunci, Rav Yehuda a cutezat să includă în Talmud poveşţi imaginare ca să-şi justifice creativitatea în interpretarea Legii şi dând semne de lipsa de respect faţă de divinitate.
Târg de sclavi în Imperiul Roman.
Nexum a fost un contract de robie prin datorii la începutul Republicii Romane. Debitorul şi-a gajat propria persoană drept garanţie în cazul în care nu îşi rambursează împrumutul. Detaliile referitoare la contract sunt obscure şi unii savanţi moderni contestă existenţa acestuia. Se presupune că a fost abolit fie în 326, fie în 313 î.e.n.
______________________________________________________________________________________________
Note
(1) Gittin 36a:11:
„Mishna a învăţat că Hillel cel Bătrân a instituit un document care împiedică Anul Sabatic să anuleze o datorie restanţă [prosbol]. Am învăţat într-o mishna de acolo (Shevi’it 10:3): Dacă cineva scrie un prosbol, Anul Sabatic nu abrogă datoria. Aceasta este una dintre problemele pe care Hillel Bătrânul le-a instituit pentru că a văzut că oamenii naţiunii se abţin să dea împrumuturi în perioada Anului Sabatic, deoarece erau îngrijoraţi că debitorul nu va rambursa împrumutul şi ei au încălcat ceea ce este scris în Tora: „Păziţi-vă să nu fie un gând josnic în inima voastră, care să spună: Al şaptelea an, anul eliberării, este aproape; şi ochiul tău să fie rău faţă de fratele tău nevoiaş şi să nu-i dai nimic” (Deuteronom 15:9). S-a ridicat şi a instituit prosbolul astfel încât să fie posibilă şi colectarea acelor datorii pentru a se asigura că oamenii vor continuă să dea împrumuturi”.
(2) Versete biblice contra dobânzii:
– Deuteronomul, 23:
„19. Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă”.
– Exodul, 22:
„25. De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă”.
– Leviticul, 25:
” 35.Dacă fratele tău va sărăci şi va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l, fie străin, fie băştinaş, ca să trăiască cu tine.
36. Să nu iei de la el dobândă şi spor […]”.
– Psalmul 14:
” 5. Argintul său nu l-a dat cu camătă şi daruri împotriva celor nevinovaţi n-a luat. Cel ce face acestea nu se va clătina în veac”.
– Iezechiel, 18:
” 7. Pe nimeni nu strâmtorează şi datornicului îi întoarce zălogul, furt nu face, celui flămând îi dă din pâinea sa şi pe cel gol îl îmbracă cu haină;
8. Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia;”
– Pildele lui Solomon: 22:
„26. Nu fi dintre aceia care dau mâna, care se pun chezaşi pentru datorii”.
(3) „At the Time of Jesus, This is What Actually Happened in Israel: „The Truth about Hillel and his Times”/Manfred Davidmann
(4) Ieremia/Capitolul 9:
„12. […] pentru ce a pierit ţara şi a fost arsă ca un pustiu, încât nimeni să nu mai treacă prin ea?
13. Şi Domnul a răspuns: «Pentru că au părăsit Legea Mea» […]”
Disclaimer:
Acest eseu propune o interpretare care nu le exclude pe cele consacrate, ci doar le-o adaugă; critica pe care o dezvoltă asupra unor texte religioase nu este nimic mai mult decât critica unor texte; cititorii sunt avertizaţi că autorul eseului nu l-a destinat să aducă atingere credinţei şi că este conştient că acesta nu ar fi un obiectiv nici folositor, nici realizabil.
link: Episodul 1: „O lume imperfectă, resemnându-se la ceva mai rău: lupta de clasă”
link: Episodul 2, partea I: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor: Hillel”
link: Episodul 2, partea a II-a: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor: Hillel”
link: Episodul 3, partea I: „Cele Douăsprezece Table romane contra celor Două Table evreieşti”
link: Episodul 3, partea a II-a: „Cele Douăsprezece Table romane contra celor Două Table evreieşti”
Articol preluat din ziarul bursa.ro
0 Comentarii