I se spune John sau Doc, cu precizarea că John i se spune dinainte de a deveni medic. Asta se întâmpla pe vremea când era licean la Colegiul Național ”Dinicu Golescu” din Câmpulung. Apoi s-a dus la Medicină, la București, în Armată, la Focşani, după care a început să facă naveta Câmpulung-Bughea de Jos. Navetist se consideră și acum, doar că e ”Navetist la tropice”. Susține asta chiar publicând o carte cu această denumire. Iar numele îi este Ionuț Șendroiu.
Medicul muscelean și-a lansat volumul ”Navetist la tropice – Nigeria, Angola, Indonezia, Ghana plus Africa de Sud și Egipt” la Editura ”Humanitas”, recomandarea către cititorii a cărții fiind făcută de către Radu Paraschivescu. Apoi John a vorbit despre primul său volum în cadrul emisiunii ”Destine”, realizată de scriitorul muscelean Liviu Mățăoanu la ”Muscel FM”. Acolo unde a recunoscut faptul că asaltul prietenilor pentru a afla ”cum e pe acolo”, pe acolo însemnând Nigeria, Angola, Indonezia, Ghana plus Africa de Sud și Egipt, l-a determinat să se apuce de scris.
”Când stăteam la o bere cu prietenii și le povesteam, mi-era cam dificil, că era greu să pun ascultătorul să înțeleagă tot contextul. Multe povestiri au haz tocmai datorită diferențelor de percepție determinate de cultura și de societatea din care vine fiecare. Mereu trebuia să mai aduc niște nuanțe în plus, să înțeleagă, de exemplu, cum e povestea cu pisica aia care l-a mușcat pe unul dintre muncitori. Pentru noi e o chestie banală, poate, dar pentru că asta s-a întâmplat acolo și fiindcă fiecare avea o altă atitudine față de mușcătura de pisică… A ieșit o întreagă epopee dintr-o chestie banală. Așa m-am decis să scriu, punându-mă în locul cititorului și încercând să redau explicit contextual ceea ce se întâmpla”, explică John.
Iar dacă a făcut referire la un muncitor asta este pentru că Ionuț Șendoiu lucrează de aproape două decenii ca medic pe platforme de foraj. Prima dată, prin 2006, a plecat în Nigeria. ”Când am ajuns acolo era o problemă legată de statele din delta Nigerului care voiau să-și obțină independența. Sunt bogate în resurse de petrol. E o zonă care producea bani care erau consumați de cei din nord care produceau nimic, că e o zonă semideșertică. Exista o nemulțumire… Pe atunci era încă președinte Obasanjo. Ăla era un fel de Șoșoacă. Imaginează-ți-o pe Șoșoacă în costum de general cu o mie de trese, decorații, gras, cu o cipilică în cap. Și urla la soldați. Îl vedeam la știri, mereu nemulțumit, că erau o groază de probleme atunci, o regiune vroia să obțină independența, se răpeau oameni”, povestește medicul muscelean. Nu i-a fost teamă, deși se afla în necunoscut. Dar nici nu era prea plăcut. Își amintește cum polițiștii erau foarte brutali, dacă escortau vreo mașină în trafic înlăturau cu bicele celelalte mașini, lovind parbize și șoferi deopotrivă. Și erau înarmați pe bune! ”Ce să zic, traficul din București e pistol cu apă, acolo e o nebunie”, susține John.
Sărăcie și Ferrari pe bulevard
După Nigeria și o ”escală” de un an prin Africa de Sud, John Șendroiu a ajuns în Angola lui Dos Santos, aflat la putere de peste trei decenii. ”Imaginați-vi-l pe Ceaușescu cochetând cu capitalismul. Era căsătorit cu o rusoaică, avea o fată, Isabelle, e cea mai bogată femeie din Africa chiar și la ora actuală. Ei dețineau niște companii care aveau exclusivitate. Era un singur partid plus altul mascotă… El avea compania petrolieră a țării, compania de telefonie mobilă, de aviație civilă… Își ducea copiii la grădiniță cu elicopterul. Asta când nu îi ducea în Africa de Sus”, așa îl prezintă Ionuț pe fostul președinte al Angolei. Și era aiurea… ”Ce îmi amintesc e că Poliția conducea Audi. Cei din Armată și Poliția aveau bani mulți, salarii foarte mari, iar restul populației se zbătea într-o sărăcie îngrozitoare. Erau discrepanțe dureroase… uriașe. Și nimeni nu avea nicio jenă”, conchide John care are încă o povestire despre lipsa de jenă. ”Un șef din ministerul Petrolului își luase un Ferrari. Și aveau în Luanda un singur bulevard asfaltat decent, pe o lungime de vreo 4 km. Ăla își aducea Ferrari într-un camion cu prelată. Venea Poliția și bloca totul și el dădea ture. După ce se plictisea, o urca în camion și o trimitea la vilă”, narează Ionuț.
Angola era, e o țară a contrastelor din multe puncte de vedere. E adevărat că a fost măcinată de un război civil timp de mulți ani. Are portugheza limbă oficială, însă cei ce erau copii pe vremea războiului și au stat în tabere de refugiați prin Congo vorbesc și scriu acum în franceză. De vorbit mai vobresc și în portugheză, dar au uitat să scrie. Iar John a întâlnit mulți pe platforme și nave de foraj, acolo unde limba oficială e engleza. ”Ei știau doar termenii tehnici, open, close, up, down. Dar când îi dureau burta spuneau tot în franceză sau portugheză. Eu a trebuit să învăț și portugheză, să pot comunica cu ei, să le spun cum să ia medicamentele”, explică medicul.
Cum e viața în Angola? Grea, dar încă o dată, e grea pentru cei mulți. ”Nu era interes pentru cum trăiește populația. În centru e plin de zgârie-nori. Ca european nu te puteai deplasa, trebuia să stai în centru, unde totul era exorbitant de scump. Dar companiile acceptau să plătească prețurile astea pentru că era ca un fel de șpagă dată celor care controlează țara. În rest, se trăiește în ghetouri. Îmi aduc aminte că, pe când eu eram acolo, o friptură costa 100 de dolari. O pizza cu 5 feliuțe de salam era vreo 30 de dolari. O păpușă chinezească era 65 de dolari. Oamenii ăia nu-și permiteau așa ceva, toate prețurile ăstea erau pentru expați, pentru cei care veneau să lucreze în industria petrolieră”, spune John.
Citește și Visuri de la zero. Vrem să refacem căsuţa bunicii de la Sălătrucu!
Citește și Calinic, la pas sprinten prin Cluj, ca la… 20 de ani
Pescarii microbiști din Ghana
În Ghana a ajuns după anul pandemic 2020. Și, deși nu o spune direct, este o țară care i-a plăcut. Poate și din cauza oamenilor. ”Am mers odată din Accra până în Takoradi, pe o șosea ca la noi. Și treceam prin sate… Peste tot piața era la șosea, mașina încetinea și puteai să cumperi ce doreai. La un moment dat am văzut un tir răsturnat și un polițist dirijând circulația. Era singur, tirul era plin de marfă… în Ghana, în Africa! Lângă mine era un electrician sud-african care s-a uitat la toată treaba asta și mi-a zis: Băi, dacă în Africa de Sud, care e considerată mult mai dezvoltată și mult mai bogată, un tir se răsturna, în zece minute nu mai rămânea decât scheletul. Dispăreau și roțile, tot!”, astfel prezintă Ionuț Șendroiu calitatea oamenilor din țara de vest a continentului african.
Și, spune el, sunt și foarte religioși, sunt mândri că unul de-al lor, Kofi Annan, a fost secretar general al ONU, și iubesc fotbalul. ”M-a impresionat pasiunea lor pentru fotbal. Ghana a avut un fotbalist foarte bun, Michael Essien, care a jucat la Chelsea. Și foarte mulți dintre pescarii ghanezi aveau bărcile vopsite în culorile lui Chelsea. Și nu numai… Erau și culorile lui Liverpool, Arsenal, Barcelona chiar… aveai impresia că sunt niște suporteri care se duc la un stadion în mijlocul oceanului, un stadion plutitor unde e un mare meci. Aveau steaguri, flamuri… Cât erau ei de săraci, barca strălucea cu inscripții, îndemnuri în diferite dialecte. Au engleza oficială, dar sunt mai multe dialecte”, explică John.
Apropo de pescuit, și Doc se mai băga la câte o încercare. ”De pescuit se pescuia, dar era un hobby… Se mai prindea un ton, o lampuga și mâncam și noi un pește proaspăt”.
Africa de Sud și Egipt
Cele două țări menționate în subtitlu sunt separate, oarecum, de titlul cărții, iar asta fiindcă acestea nu se află la tropice. Dar John a lucrat acolo. ”Africa de Sus e o țară care încă se reface după anii de apartheid. Încă sunt conflicte între albi, negri și populația malaieziană, etnici aduși de către olandezi din insulele care aparțin acum Indoneziei și Malaieziei și folosiți la muncă. Între timp, ei s-au aclimatizat, au avut loc căsătorii mixte cu cei din triburile sud-africane”, povestește Ionuț care și-a dus și familia să vadă țara din sudul extrem al Africii.
Și spune el că nu sunt mari diferențe între egipteni și români. Clarificând face o comparație interesantă. ”Eu zic că sunt mai puține diferențe între români și egipteni decât între români și norvegieni, de exemplu. Cultura bacșișului, mâncarea e asemănătoare… Au și ei un fel de mici, numai din carne de oaie, pe care-i numesc kofta, aproape de cum numim noi chiftelele noastre. Nu mănâncă cu muștar și nu beau bere la mici, dar au foarte multe salate. Îmi place de ei cum gătesc vinetele, fac o grămadă de nebunii din ele”, povestește John.
Munca pe un oraș plutitor
Ionuț Șendroiu a asigurat asistența medicală atât pe platforme de foraj, cât și pe nave de foraj. ”O platformă de foraj e ca o insulă. E o întreagă comunitate acolo. E ca un oraș plutitor cu peste două sute de oameni la bord. Iar eu am fost medicul orașului, adică mă ocupam de inspecția igienică, de inspecția alimentară… Asta timp de o lună, apoi venea medicul de schimb și eu plecam acasă”, astfel se procedează pe mare. Iar mâncarea e cam toată congelată. Compania de catering furnizează vegetale, sucuri și ouă o dată pe săptămână, iar la două săptămâni vine un container cu hrană congelată, pește, vită, porc, pui, depinde și de obiceiuri, și de religii. În rest, rar câte un pește crud prins cu noroc.
În Indonezia a lucrat pe o navă de foraj ancorată aproape de țărm cu opt ancore. ”Imaginați-vă un teren de fotbal pe care era țevăraie, turnul sondei de foraj, macarale, clădirea unde erau cabinele, iar în fiecare colț avea câte două ancore cu cabluri lungi de un kilometru și jumătate. Ceva imens… Și uneori trebuia să forăm în altă parte, să ne schimbăm locația. Și trebuia ridicate ancorele, iar asta dura uneori peste o săptămână. Și îmi amintesc că odată am forat în strâmtoarea Macassar, lângă insula Borneo. Și eram înconjurați de pescari, în niște coji de nucă ce se bâțâiau printre ancore. Și urlam la ei prin megafoane în bahasa, limba indoneziană literară, care e comună în toate insulele. Li se rupea de chestia asta, deși își puteau pierde viețile. Lanțurile ălea erau mai mari decât bărcile lor. Ei sperau că, dacă e cineva cu megafonul pe punte, e cineva care întotdeauna vrea să cumpere niște pește de la ei”, se amuză John.
Urmează volumul despre fotbal
A dat și peste români, de regulă ingineri proveniți de la Facultatea de Petrol și Gaze de la Ploiești, foarte apreciată peste hotare. Și nu înțelege de ce această categorie este neglijată, cumva. ”E o zonă neexplorată. Se scrie, se vorbește mult despre români care lucrează în străinătate, în Europa, dar foarte puțină informație avem despre românii care lucrează în foraj sau ca marinari. Oamenii ăștia nu lucrează într-o anumită țară care are o anumită atitudine față de români, față de străini. Nu! Este o comunitate creată artificial în care găsești oameni de toate naționalitățile, de pe toate continentele, care au diferite religii”, susține Doc care pregătește deja următorul volum. ”Va fi ceva despre fotbal. Africa e un continent în care toată lumea iubește fotbalul. Îmi amintește de vremea când eram elev și alergam câte o minge pe un maidan. Așa aleargă și copiii din satele africane, numai că sunt desculți, au mingile făcute din nu știu ce materiale, unii poate au un singur picior, cum era în Angola, unde au fost foarte multe mine…”, spune Ionuț Șendroiu.
John a ajuns medic peste mări și țări după ce a profesat pe la Câmpulung, la Bughea, localitatea unde a început prima dată să facă naveta, la Dâmbovicioara și Rucăr, acolo unde soția e medic. Și mai este de spus și ce nu a spus, faptul că o perioadă, pe la finalul anilor ´90 ai secolului trecut, a cochetat cu presa. Umorul lui era apreciat de către cei care îi admirau caricaturile publicate în ”Evenimentul muscelean”. Plus că este pasionat de munte!
Cătălin Ioan Butoiu
0 Comentarii