# Convorbiri neconvenţionale cu poetul George Baciu

# Se spune că în zilele senine munţii pot fi priviţi de departe, din câmpie. Zilele trecute, Carpaţii chiar din Bucureşti, cu vârfurile cele mai semeţe… Acum, când eşti suit pe o culme a creaţiei literare, ce crezi, cum te simţi, că eşti văzut din ţară, se identifică de acolo, în marele conglomerat, un creator numit George Baciu?
– O vorbă spune că lumea privită de sus pare altfel. Eu nu privesc lumea, ci o simt, o ascult, o trăiesc, o aduc la mine sus, pe vârful acela de munte unde am ajuns. Apoi, mă uit în mine și caut asemănările și deosebirile. Din această comunicare sufletească se nasc poemele mele. Cum mă văd alții? Unii mă apreciază, alții mă invidiază. Unii dintre cei care se cred „scriitori” mă trec la capitolul indiferență. În țară sunt mai puțin cunoscut, iar în afară, deloc. Doar Facebook-ul mai duce poezia mea prin preocupările semenilor din țară sau din străinătate.
# Să lăsăm, deocamdată, modestia! În literatură, ea e potrivită pentru mediocrităţi, ca să-l parafrazăm pe George Călinescu. Nu scrii ca să te afli  în competenţă? Refuzi să te compari? Nu vrei să ştii pe ce treaptă a scării de valori te afli?… Unde eşti? De unde să te iau?
– De ce scriu? De ce stau gârbovit la masa de scris, conversând cu mine, cu noaptea, cu gândurile, cu tăcerile, cu singurătățile, cu iubirile…? Fiindcă așa am simțit de ceva vreme încoace. „Poate odată cu primul fior al iubirii, cu primul tresărit al inimii… Sau poate n-am scris, am visat doar… Să-ţi simţi inima bătând într-o metaforă, sufletul strâns într-un sonet, fiinţa transformată în Poezie. Să fii surâs din surâsul Ei, să simţi că-i mângâi umerii albi… Să te prefaci într-un amurg cernit de iarnă, în care doar liniştea să-ţi şteargă lacrimile şi numai zăpada, cu sclipirile argintii, să i se opună”. (Fragment din cartea „Adolescenţa… e ca zorile”, Florin Anghel, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p.50.). Scriu pentru a mă parcurge. Mă compar, uneori, cu alți creatori de vers și observ că sunt singur în „curentul meu literar”. Un poet bun, care readuce metafora în poezie. Pe scara valorilor, dacă s-ar face una, poate aș fi o treaptă cât mai spre vârf (dacă aș avea o critică pertinentă a operei), poate n-aș fi (dacă realitatea actuală scoate în față nonvalorile). Încă nu mă căutați în marile dicționare. Mă găsiți în antologii, recenzii, cronici ale cărților mele, ori diverse publicații.
# Este adevărat, această scară poate să fie mistificată. Răsturnată cu susul în jos. Te-ai simţit vreodată un neînţeles? Ai fost deviat? Trecut în clasamente la „şi alţii” sau trecut cu vederea?
– Nu m-am simțit neînțeles. Cred c-am fost trecut cu vederea, poate pentru că nu aparțin niciunui curent literar.
# Nu ţi-a păsat de aceste nedrepte judecăţi, sau te-au stimulat? Ce-ai vrut să dovedeşti? Ție? Celorlalţi?
– Mie vreau să-mi dovedesc faptul că sunt poet născut, nu făcut, iar celorlalți să le transmit fragmente din realitatea în care și ei joacă un rol, dar nu sunt conștienți de acesta. Am continuat să scriu. Pentru că nu-mi place felul de poezie contemporan. O înșiruire de cuvinte comune, fără mesaj, fără suflet, reci și, uneori, vulgare. Poezia trebuie să fie plină de frumos lingvistic, frumos sufletesc, să comunice cititorului starea poetului, adică să fie simțită. Așadar, poezia e treabă serioasă, fiindcă te joci cu limba română pe terenul sufletului.