# Secretele întunecate ale Arhiepiscopiei (XX). Odată trecute sărbătorile de iarnă, când s-a terminat cu tihna și toată lumea și-a reînceput munca, reluăm serialul intitulat „Secretele întunecate ale Arhiepiscopiei”, cu noi episoade menite să aducă la iveală grozăvii care n-au ce căuta în lumea bisericească, în general, și cu atât mai puțin să fie cuibărite chiar printre cei care conduc clerul din județ. Am constatat cu mâhnire că nici măcar marile sărbători creștine abia încheiate n-au domolit lăcomia celor doi capi ai Arhiepiscopiei, Calinic și Caliopie, ba dimpotrivă, parcă au amplificat-o, dovada cronicizării acestui beteșug sufletesc care îi macină pe dânșii, dar sperie și întristează lumea preoțească. Lăcomia și banii, cuplate cu tihna și huzurul, au luat în stăpânire cel mai înalt simbol bisericesc din județ, în totală contradicție cu menirea sfântă pe care o poartă cei care îi conduc destinele. Asta este realitatea tristă de la Arhiepiscopie, care ne supără, într-adevăr, dar nu trebuie ascunsă, câtă vreme otrăvește un loc sfânt, care ar trebui să fie dominat de curățenie și bunătate sufletească, liniște și meditație duhovnicească.

Secretar la eparhie, rețetă la bogăție

O să începem oarecum atipic, vorbind de un personaj aparent neînsemnat în ierarhia Arhiepiscopiei. Asta doar la prima vedere, pentru că dacă privești mai în profunzime, el reliefează cât se poate de clar că în această instituție sfântă, lăcomia a devenit sistem de operare. Iar profitorii s-au adunat ca termitele, de la căpeteniile din vârf, până la cei mai neînsemnați slujbași, de la baza piramidei. Într-o lume plină de sărăcie și durere sufletească, la Arhiepiscopie banul și privilegiile au devenit piatră de temelie. Și nu întâmplător am vorbit de piatră și temelie, după cum veți vedea mai departe. Personajul de care vorbim se numește Ovidiu Vlăsceanu și are un istoric aparte. De la tânăr și frumușel seminarist la Curtea de Argeș, când spera să-i pună Domnul mâna în cap, blagoslovindu-l, dorința i-a fost îndeplinită. Grație înălțimii și frumuseții (sufletești, desigur, să nu vă gândiți la alte prostii), a dat într-adevăr de cineva care să-i satisfacă năzuința. Dar nu neapărat de Domnul, ci mai degrabă de domnul Calinic, care, după ce l-a studiat și l-a analizat pe toate părțile, a zis că e bun și l-a luat sub sutana sa ocrotitoare. Asta se întâmpla undeva pe la începutul anilor 2000, când proaspătul absolvent de seminar teologic a devenit chiar un fel de consilier personal al arhiepiscopului. Numele oficial este de secretar eparhial, adică exact ce gândiți și dvs, o persoană care se ocupă de toate treburile cabinetului șefului său, precum fac secretarele directorilor din instituțiile laice. O ducea greu tânărul diacon, până să ajungă sub oblăduirea lui Calinic. Locuia împreună cu propria familie, dar și cu părinții, înghesuiți cu toții într-un apartament din Curtea de Argeș. Viață grea, cu posibilități mai mult decât modeste. Anii au trecut însă, iar beneficiile s-au adunat pe măsură. Prezența sa la secretariatul eparhial avea să se concretizeze din ce în ce mai solid. Să nu vă gândiți însă neapărat la o soliditate duhovnicească, deși ea nu este deloc exclusă, ci mai degrabă la o soliditate de piatră, la modul propriu. Sub formă de casă, cum bine v-ați dat seama. Așadar, imediat a început să răsară în patrimoniul spiritual al secretarului lui Calinic, Ovidiu Vlăsceanu, o mândrețe de vilă, încă neterminată după cum se vede și în fotografia alăturată. Este situată într-o zonă confortabilă ca distanță de oraș, dar și pitorească, la liziera unei pădurici, undeva cam la 5 km de Curtea de Argeș, pe drumul spre Vâlcea, în punctul denumit Șipot. Poate veți spune, ce, dom’le, n-are voie bietul om să-și facă și el o casă? Să stea la nesfârșit îndesat cu propria familie și părinții într-un apartament? Ați avea dreptate să vă întrebați asta, doar dacă nu v-am spune și celălalt amănunt, la fel de solid. Ovidiu Vlăsceanu mai are încă o casă, finalizată mai demult, chiar în Curtea de Argeș, în cartierul Marina. Carevasăzică din rugile sale aduse Domnului, dar mai ales domnului Calinic, au rezultat două vile, una mai mândră ca alta. Atunci se schimbă calimera și ajungem exact la lăcomia de care vorbeam mai înainte și la sistemul patronat în acest sens la Arhiepiscopie. Deci secretarului lui Calinic nu i-a ajuns o casă, ci vrea două, adaptând pilda cu înmulțirea pâinilor, la înmulțirea caselor. Pentru că n-ar fi deloc exclus să apară în viitor și a treia, la cum curg privilegiile în sânul eparhiei.

Vlăsceanu s-a întins la cașcaval și-a călcat pe bec

Veștile nu sunt însă tocmai bune în ce-l privește pe descurcărețul secretar. S-a întins probabil prea mult la cașcaval, că nu e puțin lucru să faci două case pe termen atât de scurt. E invidie mare la Arhiepiscopie când te semețești prea mult, ba chiar și gelozie, când stai prea aproape de arhiereu, iar lumea se întreabă ce rugăciuni s-or șușoti printre sutane. Ambițios și invidios cum îl știm, plus cu punga mereu pregătită să adune grosul bănetului venit din toate părțile, Caliopie în mod sigur n-a privit cu ochi prea duhovnicești influența secretarului la înalta poartă a lui Calinic, bașca prosperitatea acestuia. Ca atare, relațiile au început să se tensioneze. Ce e drept, chinuit de lăcomie, nici Vlăsceanu n-a stat în banca sa, ci după ce s-a întins la cașcaval, a dat iama și în oala cu friptură. Mai prescis, cică a mânărit niște ștampile și semnături ale înaltului prelat, ceea ce în lumea laică s-ar cam numi fals și uz de fals, dar în cea bisericească are reglementare doar în cele 10 porunci. De la toată această trebușoară, cică la Arhiepiscopie a pornit un scandal monstru, de-au început dracii să se lingă cu limbile de foc în fundul iadului și să aplaude ca la spectacolele de death-metal. Vlăsceanu stă ciucit, conștient de greșeala pe care a făcut-o, dar sperând că se va domoli totuși urgia și i se va da în final iertarea financiară. Șanse mici însă, când te-a prins chiar jupânul cel mare cu mâna îndesată până la cot în borcanul cu miere, ba mai mult, te-a luat la ochi și Caliopie, cel degrabă vărsătoriu de averi nevinovate. Așadar, pronostic X,2 în ce-l privește pe hrăpărețul secretar eparhial, Ovidiu Vlăsceanu.

Șpriț duhovnicesc, la preț de șampanie

Bucuria duhovnicească a marii sărbători a Crăciunului s-a împletit armonios pentru Calinic și Caliopie cu o foame neîmpăcată de bani. Le chiorăie veșnic conturile mereu neîndestulate, așa încât Nașterea Domnului a reprezentat un prilej nemaipomenit de agoniseală. Ce dacă sărăcia credincioșilor e tot mai mare, iar suferințele se întâlnesc pe toate drumurile? Bani să iasă la Arhiepiscopie, din pământ, din piatră seacă! Pentru asta, căpeteniile eparhiei au stabilit un plan clar de măsuri. Ați văzut și dvs cât au costat pe piață calendarele creștin ortodoxe pe 2012, de la forma cea mai sărăcăcioasă, cea care se lipește pe perete, până la variantele de lux, de birou sau tot de perete, dar lucioase și cu pagini care se întorc lună de lună. Prețurile de comercializare au fost de-a dreptul nesimțite, de 3-4 ori mai mari decât prețul de fabricare, banii adunându-se șuvoi în nesătula traistă a Arhiepiscopiei. A doua măsură aducătoare de arginți a fost înlocuirea tradiționalului vin cultic, de împărtășanie, adus de la cramele Oprișor. Ce e drept, nici acesta nu era prea ieftin, dar măcar avea un preț mai de Doamne ajută. Ei bine, capii Arhiepiscopiei s-au gândit că ar ieși bani mai mulți dacă s-ar îndoi vinul până spre poșircă, făcut direct șpriț, adus de această dată de la Ceptura. Două minuni s-au petrecut la acest capitol. Dacă Iisus a transformat apa în vin, la Arhiepiscopie gata-gata să fie invers, adică să se transforme vinul bisericesc în apă chioară. Pe deasupra, prețul de livrare către parohii mai că s-a dublat. Vin mai prost, dar mai scump, în cantități sporite, iată deci o altă sursă importantă de lichidități sorbită de șefii eparhiei de Crăciun. N-a fost însă doar asta. Tot pe gâtul preoților de la toate parohiile s-au mai vârât și niște CD-uri, sporindu-se astfel din nou Produsul Internet Brut al Arhiepiscopiei. Au fost scoase înainte de Crăciun câteva mii de CD-uri cu colinde, care au fost apoi livrate, cu banii plătiți înainte, ca la știm noi cine, tot la parohii. Câte 100 de CD-uri pe cap de parohie, la prețul de 10 lei bucata. În condițiile în care un astfel de CD n-are cum să sară de 2-3 lei. Mai mult decât atât, circulă informația, pe care unii o atestă iar alții o contestă, că operațiunea s-ar fi repetat și de Anul Nou, când la parohii s-ar fi vârât în casierie alte CD-uri, de această dată cu obiceiuri populare, gen Plugușorul și Capra. Cum românul face haz de necaz, inclusiv preoții, imediat au apărut și ironii pe marginea subiectului, de genul, dintre Calinic și Caliopie cine o fi capra la Arhiepiscopie? Pe săptămâna viitoare.
Mihai BĂDESCU