Nu puţini sunt cei care folosesc orice prilej a se arăta cât sunt de indignaţi faţă de depravarea la care s-a ajuns astăzi: fetele îşi încep viaţa sexuală pe la 12-13 ani, actul sexual însuşi a devenit o banalitate, perversităţile, promovate prin televiziune, internet şi filme, sunt la ordinea zilei (şi la îndemâna oricui, aş completa eu), amorul împotriva naturii e la liber şi la vedere, etc. Atâta indignare este cuprinsă în formula „pe vremea mea…” încât chiar tinzi să-l crezi pe cel căruia părul grizonant îi dă și dreptul de a judeca. Analizând fondul problemei vom vedea că nu am descoperit noi apa caldă şi ce minunate sunt versurile eminesciene „Toate-s vechi şi nouă toate;”.
Dacă astăzi este consacrată formula „amorul francez” care dă, se pare, frâu liber fanteziilor la pat dintre un bărbat şi o femeie, în antichitate era cunoscut „amorul grec” care exprima prietenia dintre doi bărbaţi dusă la limită, până la raporturi sexuale între cei doi. Ceramica pictată din sec. VI î.H. textele filosofice, pledoariile, epigramele înfăţişează o perversiune acceptată într-o societate în care imorale erau considerate doar excesul şi pasivitatea. Popor războinic, grecii nu aveau cum să nu cultive (şi să accepte) pederastia. Platon, o apără în „Republica”. Întovărăşirea între războinici, viaţa în comun în condiţii de promiscuitate, lipsa femeilor, obiceiul de a umbla în pielea goală ducea inevitabil la homosexualitate. În Teba exista celebrul „Batalion sacru” care era format din cupluri de amanţi. Este lesne de închipuit ce forţă aveau!
Fiecare tânăr al Greciei avea posibilitatea să opteze liber în ceea ce priveşte atitudinea sa sexuală, liber să aleagă, să accepte sau să refuze. Relaţiile pederastice cuprindeau, de regulă, băieţi între 12-18 ani (de obicei, efebi), ca obiecte ale plăcerii pentru bărbaţii până la 40 de ani. Relaţiile sexuale între bărbaţi de aceeaşi vârstă erau însă dezaprobate. Aristofan îi numeşte pe homosexualii adulţi şi pasivi, ca şi pe travestiţi de altfel, „cururi sparte”. Dar, să-i lăsăm în pace, nu înainte de a spune că au fost homosexuali celebri: Alcibiade, Xenofon, Socrate, etc.
Nici o lege din Grecia antică nu condamna infidelitatea conjugală a soţului faţă de soţie. Femeia adulteră era însă aspru pedepsită. Pentru greci, triada soţie – amantă – prostituată intra în normalitate. Evident că primul loc în schemă era ocupat de soţie, îndeosebi în plan economic şi social. Pe tărâmul sentimental prima era amanta. Sclavele erau catalogate drept obiecte sexuale aparţinând stăpânului. În planul relaţiilor de prietenie, lumea femeilor era considerată ascunsă, înşelătoare şi misterioasă. Adevărata prietenie era între bărbaţi. Un poet, Simonides, împarte femeile în mai multe categorii. Cea mai detestată era „femeia scroafă”: în casa sa era mare dezordine, totul este tăvălit claie peste grămadă, poartă hainele nespălate şi „se îngraşă aşezată pe gunoiul său”. „Femeia vulpe” era şireată, clevetitoare, gură-spartă, care latră fără încetare şi pe care bărbatul nu poate face nimic pentru a o determina să tacă, chiar fărâmându-i dinţii cu lovituri de piatră. „Femeia apă” este alunecoasă, capricioasă şi schimbătoare, când surâzătoare şi adorabilă, când foc şi pară.
„Femeia măgăriţă” era încăpăţânată, lacomă şi desfrânată „femeia nevăstuică” era rea şi hoaţă. Mai erau „femeia albină” şi „femeia maimuţă”, aceasta din urmă de o urâţenie clasică. Mult apreciată era „femeia iapă” care apare ca o femeie foarte frumoasă, bine făcută, conştientă şi mândră de farmecele sale.
Banchetele erau la ordinea zilei. Pentru sex cei cu dare de mână foloseau cele mai cunoscute hetaire (prostituate de lux) şi inevitabil acestea se terminau cu orgii pe care cu greu ni le putem închipui, cu toate că nu suntem novici nici noi.
Prof. dr. Cornel Carp