Reîntors victorios cu delegaţia României de la Congresul de Pace de la Paris, colonelul Antonescu îşi continuă cariera militară după un periplu ca atașat militar la Paris și Londra, fiind numit, în 1926, comandant al Regimentului 9 Roşiori „Principesa Elena”, cu garnizoana la Giurgiu. În acest răstimp are loc un incident care ulterior îl va marca tot restul vieţii. La un moment dat, este adus în unitate un armăsar pe care nu putea încăleca nimeni. La vremea respectivă, cavaleria era o armă de elită. Ofiţerii de cavalerie proveneau, în marea lor majoritate, din familii înstărite (trebuiau să-şi întreţină calul) și îi priveau de sus pe camarazii din celelalte arme. Onoarea de cavalerist era mai presus de orice. Ei erau dispuși să și-o apere chiar cu prețul vieții. Acest fapt mă face să-mi amintesc de şarja de la Robăneşti din toamna anului 1916.

Atunci căpitanul George Filitti, comandant al unui escadron de cavalerie, primeşte ordinul să distrugă un cuib de mitraliere german care făcea ravagii în rândul ostaşilor români. Neavând mitraliere, singura soluţie era să se atace în şarjă, adică cu sabia. Important era ca dintre cei peste 150 de cavalerişti să ajungă măcar câţiva la tranşeele inamice. Aşa s-a şi întâmplat. Au murit aproape toţi, doar câţiva au ajuns până la mitraliere, dar le-au făcut să tacă. Dintr-o întâmplare, căpitanul Filitti a scăpat cu viaţă, cu toate că în mod sigur nu şi-a dorit acest lucru: calul său a fost lovit de gloanţe şi a căzut peste el, fracturându-i un picior, dar l-a salvat de la moarte. A fost luat prizonier de germani şi internat într-un spital din Râmnicu-Vâlcea. Şi aici se întâmplă ceva extraordinar: este vizitat de însuşi generalul Eric von Falkenhein, comandantul Armatei a 9-a germane ce părea de neoprit în ofensiva sa spre Bucureşti. Cavalerist şi acesta. Neamţul face un gest uimitor: îşi scoate sabia şi i-o înmânează căpitanului Filitti, ca recunoaştere supremă a vitejiei sale. Adevărat gest de ofiţer de cavalerie. V-am relatat acest episod pentru a înţelege mai bine cine erau cavaleriştii.

Ei bine, colonelul Antonescu cere să i se aducă armăsarul „ce mâncase jăratic”. Din nefericire, mândria de cavalerist l-a costat foarte mult: calul l-a trântit în aşa hal încât se spune că ar fi stat în comă câteva ore bune. În orice caz, s-a ales cu o pareză pe partea dreaptă de care nu a reuşit să scape niciodată (a i se vedea scrisul după acest incident, aproape ilizibil…). În ultimii ani ai vieţii, durerile au revenit, fiind din ce în ce mai mari. Acest fapt evident că l-a marcat şi psihic.
Urmează o carieră fulminantă, uitându-se episodul de la Giurgiu, mai puțin de către băieții de la serviciile secrete ale armatei, care notau cu sârguință orice informație într-un dosar care era deja destul de consistent. În anul următor este numit la comanda Școlii Superioare de Război. Ulterior, pentru a putea fi înaintat la gradul de general de divizie fiind necesar un stagiu la comanda unei mari unități, a fost numit comandant al Diviziei 3 Infanterie din Pitești. Îndeplinind și funcția de comandant de garnizoană, Antonescu colaborează bine cu Primăria oraşului Pitești, cât și cu Prefectura județului Argeș. Din această perioadă datează amenajarea de către armată a Parcului Ștrand, bineînțeles nu în forma actuală, acesta cunoscând în timp mai multe etape de modernizare. De asemenea, tot la inițiativa sa, s-a reamenajat Bulevardul Eroilor, care pornea de la Cercul Militar și urca drept până la Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial. Exact cum arată acum. Cei trei ani la comanda diviziei au contat foarte mult la ducerea diviziei la București, în luna decembrie 1940, fiind pregătită pentru a interveni pentru lichidarea unei posibile rebeliuni a legionarilor, ceea ce s-a și întâmplat.

La 25 decembrie 1937 a fost avansat general de divizie, iar trei zile mai târziu a fost numit ministru al Apărării în acel guvern celebru condus de poetul Octavian Goga, despre care am scris. El a fost cel care a provocat căderea guvernului, prin demisia sa de onoare. Readucerea sa în prim-planul politicii a fost determinată de criza provocată de pierderea Basarabiei și nordului Bucovinei. Pe fondul manifestațiilor de protest tot mai mari, inițiate de țărăniști și legionari, la propunerea lui Valer Pop, regele Carol al II-lea acceptă să fie numit președinte al Consiliului de Miniștri. Câteva zile mai târziu, Antonescu îl forțează pe Carol al II-lea să abdice. De aici mai sunt câțiva pași până la așa-zisa dictatură antonesciano-legionară. Spun așa-zisa pentru că dictatura militară s-a instaurat la 22 iunie 1941, odată cu declanșarea, ca aliat al Germaniei, a războiului împotriva URSS, prin desființarea Parlamentului și suspendarea Constituției.
Închei prin a vă informa că în episodul anterior, printr-o regretabilă eroare pe care mi-o asum, am scris că, după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, armata română a ajuns la Prut, în loc de Nistru.
(va urma)
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu (I)

Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu (II)

Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu. Masacrul de la Odessa (III)