Majoritatea oamenilor politici, dar şi unii generali i-au cerut lui Antonescu în vara anului 1941 să se oprească la Prut. Este evident că aceştia se foloseau de o manevră politicianistă pentru a se pune la adăpost în cazul unui eşec. Militar nu era posibil, mai ales că România era un aliat extrem de valoros al Germaniei împotriva U.R.S.S. Nu atât militar, cât din punct de vedere al resurselor petroliere.

În intervalul 3 august-16 octombrie, Armata a IV-a a desfăşurat lupte ofensive pentru cucerirea Odessei, o operație militară care avea ca scop controlul Peninsulei Crimeea. Fapt realizat pe 16 octombrie printr-o victorie „a la Pirus”: în noaptea precedentă, trupele sovietice părăsiseră marele port de la Marea Neagră, armata română pătrunzând într-un oraș pustiu. Însă, până atunci s-au dat nişte lupte îngrozitoare, fapt ce a costat viaţa a peste 17.000 de ostaşi români, în timp ce alți 70.000 au fost daţi dispăruţi. Rezistenţa ruşilor a fost fanatică, însă Antonescu s-a încăpăţânat să obţină această victorie fără sprijin german. În opinia sa, era nevoie de aceasta pentru a dovedi capabilitatea armatei române la o viitoare conferinţă de pace pentru a putea cere restituirea nord-vestului Transilvaniei, răpit în vara anului 1940 de către Ungaria, şi ea aliat al Germaniei în războiul antisovietic. Scop ce nu poate fi criticat până la un moment dat.
Tensiunile au explodat câteva zile mai târziu (22 octombrie, ora 17.35), când clădirea Comandamentului militar român din Odessa a fost aruncată în aer. Trei tone de explozibil au fost detonate în subsolul acesteia. Au murit 135 de ofiţeri şi soldaţi români, întreg comandamentul Diviziei 10 Infanterie fiind spulberat, însuși comandantul acesteia, generalul Glogojanu, căzând la datorie. Divizia 10 Infanterie se remarcase în mod deosebit în acele lupte și, drept răsplată i se oferise, la ordinul lui Antonescu, onoarea de a fi comenduirea Garnizoanei Odessa. Nervii erau întinși la maximum. Antonescu l-a trimis pe generalul Nicolae Macici să facă cercetări și să preia comanda garnizoanei. Cercetările s-au făcut sub presiunea evenimentelor și nu au scos la iveală adevărul. Aceasta în condițiile când militarii români au fost avertizați de populația locală de minarea clădirii. Geniștii au dat dovadă de o superficialitate criminală, verificând clădirea în dorul lelii…

Măsurile de represalii ordonate de Antonescu au fost drastice: pentru fiecare ofiţer căzut sub dărâmături să fie ucişi 200 de civili, iar pentru fiecare soldat, 100. Peste 5.000 de oameni au fost ucişi doar în seara acelei zile, încât se spune că nu era copac în oraş de care să nu fie spânzurat un om. De aici a fost doar un pas ca lucrurile să fie scăpate de sub control şi totul să se transforme într-o mare tragedie. În zilele următoare, peste 22.000 de evrei au fost scoşi din oraş şi duşi în satul Dalnic, situat la vreo trei kilometri de Odessa. Acolo erau nişte barăci, unde au fost înghesuiţi mii de oameni, în special femei, bătrâni şi copii. S-a tras întâi cu mitralierele de calibru greu. Apoi s-au aruncat grenade. Totuşi, nu muriseră toţi oamenii, în special copiii. Atunci s-a intervenit cu aruncătoarele de flăcări. Una din clădiri a fost dinamitată şi aruncată în aer în mod simbolic exact în momentul când militarii români erau înhumaţi. Scenele la care asistau ostaşii români sunt greu de închipuit: oameni arzând, strigând la ferestre şi implorând-i să fie împuşcaţi, mame care îşi aruncau copii pe geamuri pentru a-i salva, ucişi apoi de gloanţe.

Soldaţii şi ofiţerii români care au refuzat să execute ordinele au fost şi ei împuşcaţi ori s-au sinucis. Unii istorici estimează cifra celor ucişi la peste 25.000 de oameni. Să nu credeți că Antonescu nu a fost informat. Antonescu a ştiut în fiecare secundă ce se petrecea la Odessa, măcelul nefiind spontan, cum se încearcă să se sugereze. Au fost ordine clare, precise, care regăsesc în documentele armatei.
Este momentul când servilismul lui Antonescu față de stăpânul de la Berlin a atins cote maxime. Este adevărat că erau pe val, încă nu se întrevedea sfârșitul lamentabil al războiului, dimpotrivă și trebuia să le demonstrăm că, vorba unui șlagăr tâmpit de azi, ”suntem la fel, gândim la fel…”. Pe Antonescu l-a măcinat această crimă îngrozitoare, atitudinea lui față de evrei schimbându-se radical, dar oricâte vieți a salvat ulterior nu schimbă cu nimic datele problemei.
Chiar primarul „civil” al Odessei, român, pus de ai noştri odată cu ocuparea oraşului, profund dezgustat de cele întâmplate, i-a trimis o telegramă afirmând: „…Noi niciodată nu ne vom spăla onoarea în faţa întregii lumi după ce am făcut aici”.
(va urma)
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu (I)

Citește și Lecţia de istorie. Mareşalul Antonescu (II)