Vechile cetăţi îşi cultivau pământul şi îşi păşteau turmele pe câmpiile de dincolo de ziduri (vezi Troia). În zilele tinereţii mele, oraşul meu Piteşti se revărsa din centru peste câmpiile din Prundu, de la Zama Rece, de la Ceair, de la Turceşti, de la Găvana şi din alte orizonturi ca să construim pe acolo cetăţi industriale şi noi cartiere de blocuri pentru locuinţe. Şi ni se cerea să fim mândri pentru aceste realizări ale socialismului. Şi poate că am şi fi fost dacă toate acestea nu ar fi fost plătite cu pâinea noastră de la gură, cu laptele copiilor, dacă n-am fi stat la cozi toată noaptea pentru a apuca, dacă apucam, o sticlă de lapte. Carnea, zahărul, orezul, uleiul şi toate celelalte produse alimentare le primeam cu porţia, întotdeauna insuficiente pentru foamea noastră. Şi aşa înfometaţi şi aşa umiliţi am făcut o Românie industrială dintr-o ţară (eminamente agricolă).
Şi a venit timpul tranziţiei inverse, de la socialism la capitalism. Descătuşaţi de terorismul comunist, am crezut că din acel moment, numit revoluţie, în care s-a plătit cu sânge, aveam dreptul să fim mândri că trăim într-o ţară liberă şi de egalitari.
Însă mai am de ce să fiu mândru după 20 de ani de libertate şi egalitate fără fraternitate? De ce să fiu? De ruinile şi câmpiile oraşului? Unde acele „cetăţi industriale” cum era „Combinatul de articole tehnice de cauciuc” au fost rase de pe faţa pământului.  Nu de un uragan, nu de un cutremur, nu de un tsunami, după care tot ar mai fi rămas câte ceva. Pe hectare întregi nu mai există nici măcar un colţ de cărămidă. Pustiu ca în Sahara unde de abia se înfiripă câteva smocuri de iarbă. Dar staţi liniştiţi, au început săpăturile pentru fundaţii de clădiri urbane pe această nouă câmpie scoasă la vânzare cu mulţi euro pe metru pătrat.
Propietarul… Pe vremea „epocii de aur”, se spunea că proprietari suntem noi, poporul. Logic chiar aveam dreptul pentru că noi le-am construit, din avutul ce ni se cuvenea au fost plătite utilajele şi echipamentele, credeam, la nivel tehnic mondial, instalaţii de inox, materii prime, tot de import. Se fabricau kilometri de benzi rulante pentru mine şi balastiere, pânză cauciucată pentru corturi şi hangare, bărci pneumatice, garnituri şi repere, uneori de dimensiuni milimetrice, pentru echiparea motoarelor, instalaţiilor aparaturii de laborator, în industria de construcţii, de automobile, autobuze, tramvaie, avioane, vapoare, cu export în Europa şi pe toate continentele. Mi se spunea că se vinde unui proprietar străin care să facă noi investiţii, să modernizeze, să retehnologizeze, să intensifice exportul. Cum va fi fost întocmit acel contract, cu ce interese, în folosul cui? Noul stăpân al combinatului a tăiat şi a transportat toate instalaţiile, iar moşia de sub construcţie şi din jurul său a fost împărţită în loturi care să fie vândute amatorilor la preţuri exorbitante.
Aşa s-a întâmplat şi cu întreprinderea de proteine de la Curtea de Argeş, unică în sud-estul european, cu întreprinderea care fabrica autoturisme de teren de la Câmpulung şi cu multe altele. Şi  vin la rând rafinăriile de ţiţei de la Piteşti, urmând şi lichidarea tirolozelor şi celorlalte instalaţii. Ce se va întâmpla cu sondele, care şi ele sunt vândute, cu zăcămintele de ţiţei care nu ne mai aparţin? Printre modelele trecute în revistă la începutul tranziţiei a fost şi cel chinezesc, respins cu dispreţ suveran. Azi chinezii investesc şi construiesc în ţara lor, cumpără şi construiesc în toată lumea. Noi vindem unor proprietari străini care să dărâme…
Cât şi cum mai pot să fiu eu mândru că sunt român în ţara mea care se vinde şi se prăbuşeşte? Ce semn de egalitate mai poate fi între mine şi cei care o scot la mezat?
Prof. Marin Ioniţă