scris miercuri, 16.08.2023

AMELIORAREA SUPRIMĂ IDEALUL (II). „După chipul şi asemănarea”

MAKE
Cultură / 16 august

Lucas Cranach cel Bătrân (1472-1553), „Adam şi Eva” (1526), ulei pe lemn

MAKE

Eseul de faţă construieşte conceptul de „Împărăţie a lui Dumnezeu”, într-o întreprindere intelectuală care, neavând nimic de a face cu arheologia şi prea puţin cu istoria, procedează totuşi similar configurării unui ulcior antic, pornind de la devălmăşia cioburilor găsite în acelaşi sit.

Deoarece, ca autor al eseului, îmi asum alegerile şi procesarea care conduc la conceptul de „Împărăţie a lui Dumnezeu” prezentat aici, voi avea intervenţii scrise la persoana întâi, astfel ca nimeni să nu le confunde cu exprimări ale exegezei consacrate.

În cele ce urmează, nu am luat expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” drept metaforică (cum miile de texte dedicate acestui subiect o fac), ci am presupus-o ca referindu-se la un anumit sistem de organizare socială şi, deci, aparent, îi atribui lui Iisus Cristos – cel care declară că scopul pentru care a venit este să o binevestească – nu doar un rol de lider spiritual, ci şi intenţii antrenând consecinţe politice.

Denumirea de „Împărăţie a lui Dumnezeu” sugerează un sistem funcţional şi, deci, ideea de structurare a Poruncilor este implicată de Iisus atunci când îşi propovăduieşte Evanghelia (1), astfel că întrunim toate elementele:

– Poruncile sunt divine;

– Raţiunea procesează astfel ca Poruncile să fie înţelese raţional (fără de care sunt date în van);

– Ideea de structurare este validată divin.

Nu mai rămâne decât să încercăm structurarea.

Extracţia biblică a demersului nu garantează restaurarea conceptului original de „Împărăţie a lui Dumnezeu”, (mai ales că modelul, dacă a existat, nu s-a păstrat), ci doar caută să stabilească o corespondenţă rezonabilă cu vestigiile biblice care ne-au parvenit, socotind că am avea de câştigat mult din asta, nu ca lucrare de istorie, ci pentru folos contemporan.

Inevitabil, în procesele de derivare şi interpretare care sunt proprii unei astfel de construcţii sunt antrenate raţiunea şi logica, despre care nu este cert că ar fi proprii materiei de cercetat – o literatură considerată sfântă de aproape o treime din omenire – şi că, puse la lucru, nu ar întina-o.

Citește și:

O evaluare a raporturilor Sfintei Scripturi cu raţionalitatea şi logica este oportună, înainte ca eseul să avanseze, utilizându-le.

„27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a facut, a facut bărbat şi femeie” (Geneza:1)

a. Aversiunea faţă de raţionalitate

Comunicarea dintre Dumnezeu şi Moise pe Muntele Sinai este o naraţiune atât de puternică a Cărţii sfinte, încât fuziunea ulterioară a revelaţiei şi raţiunii – un proces care a fost urmărit în episoade anterioare ale acestui eseu – trece în umbră, ba chiar stimulează o anume aversiune iudaică faţă de aproprierea sfinţeniei pe cale raţională ca fiind nepotrivită sau, în cel mai bun caz, subordonată.

Incognoscibilitatea, care îl distinge pe Dumnezeu de seria existenţilor cunoscuţi, întemeiază caracterul misterios al numelui Său – Tetragrama YHWH este semnul Său, iar nu numele şi nu este permis să fie vocalizată – şi chiar ajunge să justifice că aserţiunea „Dumnezeu există” este un pas către ateism, întrucât proiectează asupra Lui noţiunea omenească de existenţă.

Ideea este convenabilă convergenţei dintre credinţă şi ateism, eliminând subiectul conflictului, căci „a fi sau a nu fi” se transformă dintr-o alternativă ontologică, în una de limbaj: „Ehyeh-Asher-Ehyeh” („Eu sunt cel ce sunt”) este o expresie circulară, în care, luată că propoziţie logică, subiectul logic şi predicatul logic îşi schimbă locurile, în funcţie de partea pe care se află gândul în bucla infinitului (2).

Este un câmp al paradoxurilor înlănţuite, căci ştergerea acestui hotar dintre credinţă şi ateism dă mână liberă cercetării credinţei în chip raţional, în care – un alt paradox – credinţa devine experienţă a procesului de gândire, astfel că ateismul şi credinţa, în forme care evită prozelitismul, devin doar nuanţe de atitudine.

b. Raţiunea – dar dumnezeiesc

Contrar teologiei negative, în singurul loc din Vechiul Testament în care apare expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” (3), ea este legată de înţelepciune (noţiune care include raţionalitatea):

„10. Iarăşi înţelepciunea a purtat pe căi drepte pe dreptul care fugea de mânia fratelui său, arătându-i împărăţia lui Dumnezeu şi dându-i învăţătură despre lucrurile sfinte”; (Cartea înţelepciunii lui Solomon:10).

Cazul este spectaculos: Cartea înţelepciunii lui Solomon nu a fost admisă în Tanakh – este considerată apocrifă de canonul ebraic (şi de cel protestant) -, dar, deşi pseudoepigrafică, figurează în Vechiul Testament la ortodocşi şi catolici.

Dincolo de suspiciunea influenţei creştine – istoricii acceptă că ea, cel mai tîrziu, va fi fost scrisă, eventual, în cursul primului secol creştin -, cine citeşte în asta semnul reticenţei iudaice faţă de imnul ridicat înţelepciunii de Cartea înţelepciunii lui Solomon va trebui să adopte, totuşi, o poziţie flexibilă: neîncrederea în capacitatea raţiunii omeneşti să răzbată în cea dumnezeiască este combătută, de obicei, cu versetul „26. Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră», […]” (Geneza:1), care insuflă un optimism susţinut de mari învăţaţi:

– Rashi echivalează „asemănarea” cu „puterea de a înţelege şi de a discerne”, interpretându-se că, aici, vorbeşte şi despre raţiune;

– Sforno spune că expresia „după chipul nostru” semnifică o „specie proiectată să trăiască veşnic, deoarece este predominant intelectuală”;

– Vilna Gaon (4) explică versetul: „Toate lucrurile din lume se găsesc în om şi sufletul său este asemănător Creatorului său prin D’varim […]”, unde D’varim („cuvinte” în ebraică), în contextul menţionat, se referă la capacitatea umană să exprime gânduri, idei şi emoţii prin cuvinte;

– Pentru Irineu, Clement, Origen si Grigore al Nyssei (5), traducerea din ebraică cu termenul de „asemănare” trebuie înţeleasă ca platonicianul „asimilare” (la Platon, cunoaşterea adevărată constă în recunoaşterea similitudinii dintre sufletul uman şi idei).

În ebraică, expresia „בְּצֶ֥לֶם אֱלֹהִ֖ים” („B’tzelem Elohim”), care a fost tălmăcită „după chipul Său”, se traduce ad literam „În imaginea lui Dumnezeu”, ceea ce îi deschide lui Sforno posibilitatea unui comentariu generos (6), în care arată că înţelesul ei este „care reflectă divinul”.

De aici decurge că dezvoltarea logicii şi a raţiunii contează drept proces de apropiere de Dumnezeu, reflectându-L tot mai adecvat, şi deci, în termenii credinţei, progresul lor nu aduce prihană, ci sfinţeşte.

Şi tot aşa, nu este un act de trufie ca spusele lui Dumnezeu să fie cercetate, ci este exact ceea ce El cere cu insistenţă.

Acel prim secol al mileniului întâi, în iudaism şi creştinism pare să fi valorificat virtuţile raţiunii şi logicii, având drept consecinţe propuneri tot mai evoluate în principiile de interpretare a textelor sfinte, mergând până la dezvoltarea cercetării „pilpulistice” (respinsă de o parte a rabinilor conservatori).

Pomul cunoaşterii

c. Versetul central

Efortul de generaţii, din antichitatea adâncă şi până astăzi, de explicitare a Sfintelor Scripturi, de cugetare asupra lor şi de atribuire de înţelesuri îşi găseşte imboldul literar primordial în unitatea (sau acordul) umanităţii cu divinitatea, stabilită de versetul 26 al primului Capitol din Geneza.

Dar importanţa lui nu se limitează la atât, căci „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” postulează nu doar potenţialul spiritual al fiinţei umane, ci şi scopul creaţiei lui Dumnezeu, propoziţia putând fi interpretată ca imperativă – o Poruncă care obligă la asigurarea statutului – sfânt – al omului de fiinţă spirituală.

Împărăţia lui Dumnezeu va fi imaginată aici ca urmărind actualizarea potenţialului spiritual al omului, în implicitul respect al acestei Porunci.

Versetul poate fi reformulat ca teză fundamentală, astfel: „Omul are statut de fiinţă spirituală”, ceea ce, ţinând seama de originarea într-o Poruncă, nu este o propoziţie constatativă şi nu este doar normativă, ci reclamă ridicarea din potenţial, în actual.

Această teza centrală o atribui conceptului de „Împărăţie a lui Dumnezeu”, structurând Poruncile în jurul ei, astfel încât să o Împlinească prin concurenţa lor, într-o Declaraţie.

Alegerea este personală, dar nu arbitrară, pentru că:

– 1) Exprimă o aspiraţie generală.

– 2) Corespunde unei interpretări plauzibile a declaraţiei Lui Iisus Cristos, citată de Ioan:3: „3. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.”

Răspunsul lui Iisus poate fi suspectat că se referă la Geneza:1: „26. Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”, în care omul primeşte potenţialul să reflecte imaginea lui Dumnezeu, iar atunci când chiar o face, contează ca o a doua naştere.

Subliniez că Iisus nu spune că „naşterea de sus” asigură intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar vizibilitatea ei şi, prin urmare, este vorba despre o „naştere” de natură spirituală, implicând atât raţiunea, cât şi trăirea.

Ideea unei Declaraţii pe baza Poruncilor, totuşi, nu este vreo originalitate, deoarece unii autori privesc Tora ca pe o „constituţie evreiască”.

Având în minte caracterul absolut al incognoscibilităţii lui Dumnezeu şi caracterul relativ al „îndumnezeirii omului” (scopul creştin), într-un proces progresiv de reflectare a Lui, construcţia conceptuală a „Împărăţiei lui Dumnezeu” poate să folosească instrumentele pe care le pun la dispoziţie disciplinele gnoseologiei, ca un act cultural de pietate.

d. Definiţia şi bibliografia pentru „Împărăţia lui Dumnezeu”

Asamblarea unor declaraţii ale lui Iisus Cristos, răsfirate în Evanghelii, creează şansa înfăţişării unei imagini coerente despre conceptul de „Împărăţie a lui Dumnezeu”, pe care a

propovăduit-o:

1. Versetul „Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (Luca:4:43) înştiinţează că misiunea lui Iisus este Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu (7);

2. Versetul „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei:5:17) înştiinţează că misiunea lui Iisus este să împlinească Poruncile (8);

Tratând cele două versete ca pe premisele unui silogism, rezultă o concluzie inedită:

– Dacă misiunea lui Iisus este Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu;

– Dacă misiunea lui Iisus este să împlinească Poruncile;

– Atunci Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu constă din Împlinirea Poruncilor (în condiţiile în care Iisus nu declară că ar purta şi vreo altă misiune).

Concluzia furnizează o definiţie pentru „Împărăţia lui Dumnezeu”, pe de o parte, iar pe de alta indică bibliografia conceptului: Poruncile.

În acest context conceptual, este posibil ca „împlinirea Poruncilor” să nu însemne doar respectarea factuală a Poruncilor, ci, înainte de asta, configurarea lor într-un sistem care le ierarhizează funcţional.

Decurge de aici că sarcina construirii conceptului de „Împărăţie a lui Dumnezeu” constă în asamblarea Poruncilor într-un sistem funcţional, călăuzit de rigoarea asigurării valorilor promovate în Biblie, dintre care suprema valoare – „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” – a fost deja examinată în subcapitolul c. Versetul central.

Situarea, în Poruncile din Vechiul Testament, a bibliografiei pentru conceptul de „Împărăţie a lui Dumnezeu” devine o explicaţie plauzibilă pentru care Evanghelia lui Iisus nu este relatată în Noul Testament; ceea ce s-a pierdut este structura sistemică (care poate că nu a fost reţinută), dar nu şi baza ei documentară, care nu avea niciun sens să fie replicată în evangheliile canonice.

În pofida propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu de către Iisus Cristos, atestată de Evangheliile canonice pe întinsul Palestinei – Galileea, Samaria, Iudeea, Perea şi Ierusalim -, conceptul sistematic (dacă va fi existat) se poate să fi rămas o învăţătură ezoterică:

„10. El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. (Luca:8)

Este de ajuns că Vechiul Testament nu a fost eliminat din canonul creştin (cum a încercat Marcion).

e. Autenticitatea corpului documentar – Poruncile

Conceptul de „Împărăţie a lui Dumnezeu” va fi configurat de sistematica Poruncilor dumnezeieşţi, care, fiind în număr atât de mare, probabil că acoperă aspectele importante ale vieţii sociale, economice şi politice, dar şi ale vieţii interioare.

La fel cum autenticitatea cioburilor trebuie să fie atestată înainte să fie reasamblat ulciorul antic, tot aşa şi Poruncile trebuie să fie evaluate – în ce măsură ele parvin din revelaţie, cât au suportat intervenţia umană?

În pofida pretenţiei că Poruncile s-ar fi transferat intacte, de la Moise, până în zorii primului mileniu şi încoace, cărţile sfinte consemnează că ele au trecut prin interpretări şi prefaceri explicative, în valuri tot mai cuprinzătoare şi mai adânci (9), atunci când n-au avut loc dezastre precum pierderea şi recuperarea unora sau a întregii Cărţi, ori ignorarea lor cu bună ştiinţă şi închinarea la alţi zei.

Avatarurile pe care le-au traversat induc îndoiala în autenticitatea divină a mulţimii de Porunci, dar ele au fost validate de Iisus Cristos: „18. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate”.

Iisus, deci, confirmă valabilitatea Poruncilor, în forma în care ele au ajuns în timpul Său (dar nu este responsabil de ceea ce s-a petrecut cu ele, după aceea); de exemplu, întrebarea Apostolului Pavel „De ce Legea?” (10) este contrară intenţiilor lui Iisus Cristos.

Acesta este tipul de abateri la care se referă Iisus când declară „19. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor” (doar că, aici, se referea la Hillel).

Iată, însă, că aşa cum doctrina lui Hillel s-a impus în iudaism, tot aşa şi doctrina lui Pavel s-a impus în creştinism, fiind urmată de majoritatea credincioşilor.

Cu acelaşi subiect al respectării Poruncilor este şi cea trecută în dreptul numărului opt, în lista lui Maimonide (11) din Mishneh Tora:

„8. Să fie imitate căile Lui bune şi drepte, după cum este scris «şi umblă pe căile Lui»” (Deuteronom 28:9).

Dar versetul din care Maimonide pretinde că generează această „meta-Poruncă” nu este o propoziţie imperativă, ci condiţională: „Să facă Domnul Dumnezeu din tine popor sfânt al Său, precum ţi S-a jurat El ţie şi părinţilor tăi, dacă vei asculta poruncile Domnului Dumnezeului tău şi vei umbla în căile Lui”.

Caracterul relativ forţat al derivării Poruncii în Lista lui Maimonide o invalidează?

Artificiul listei Poruncilor lui Maimonide (Rambam) este indubitabil, fie şi pentru că ele sunt în număr de 613: nu există niciun motiv ca valoarea numerică de 613 a cuvântului „Torah” obţinută prin ghematrie să se refere la numărul de Porunci dumnezeieşti.

Singura calitate a acestei idei este că, atribuindu-i-o lui Simlai (care a trăit în secolul al doilea), Talmudul oarecum a girat-o şi luată ca informaţie care răspunde unei nedumeriri a tuturor, a fost general acceptată, în ciuda justificării debile.

Lista lui Maimonide a fost deîndată criticată.

De exemplu, în „Hasagot ha-Ramban” (Observaţiile lui Ramban) Nahmanide respinge câteva zeci de Porunci, atât afirmative, cât şi negative, din lista lui Maimonide şi introduce altele (fără să fie un număr egal cu cele respinse), despre care spune că Rambam (Maimonide) le-a uitat.

Modificările promovate de Nahmanide s-ar putea să aibă însemnătatea lor, dar cu adevărat important este că, în final, admite că lista lui Maimonide a devenit foarte influentă, că majoritatea comunităţii evreieşţi o acceptă şi o urmează şi de aceea este de acord să utilizeze lista lui Maimonide ca un punct de referinţă general, în ciuda rezervelor sale personale.

Uneori, opinia care întruneşte majoritatea dobândeşte prin raportarea mulţimii la acel reper o calitate socială, prin care întrece importanţa obiecţiilor (fie ele chiar întemeiate), dacă obiecţiile nu răstoarnă opinia în mod radical.

Nahmanide înţelege asta.

Am luat lista Poruncilor întocmită de Rambam drept bază documentară pentru configurarea „Împărăţiei lui Dumnezeu”; am considerat scăzut riscul să fie alterate în raport cu Poruncile validate de Iisus, deoarece conceptul care urmează să fie construit aici este elaborat fără integrarea Poruncilor care nu se referă la sistemul vieţii sociale şi individuale (Poruncile care se referă la ritualuri, puritate etc. nu sunt integrate).

Oricum, textul biblic, presupus ca fiind neschimbat faţă de acela din vremea lui Iisus, funcţionează ca martor de control.

Adam (fragment), mozaic din Catedrala Santa Maria Nuova din Monreale

Note

(1) Marcu:1:

„14. După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu”.

(2) Exodul:3:

„14. Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt»”.

– În ebraică expresia „Ehyeh-Asher-Ehyeh” are un înţeles incert, fiind tradusă variat:

– „Eu sunt Cel ce sunt” sau „Eu sunt Ceea ce Sunt”;

– „Eu sunt Cel care Sunt” sau „Eu sunt Cine Sunt”;

– „Voi Fi Ceea ce Voi Fi” sau „Voi Fi Cine Voi Fi”.

– Propoziţia „Eu sunt Cel ce sunt” poate fi dezvoltată la infinit: „{[(Eu sunt Cel ce sunt) sunt Cel ce sunt] sunt etc.”

(3) Noţiunea de „Împărăţie a lui Dumnezeu” este, poate, implicată şi aici, dar nu este folosită expresia ca atare:

„20. Drept aceea, pofta înţelepciunii duce la împărăţia cea veşnică”. (Cartea înţelepciunii lui Solomon:6)

(4) Elijah ben Solomon Zalman, cunoscut sub numele de Vilna Gaon, sau prin acronimul său ebraic Gra (1720-1797), a fost un talmudist evreu lituanian, halakhist, cabalist şi cel mai important lider al evreilor misnagdic (non-hasidic) din ultimele câteva secole. El este denumit în ebraică ha-Gaon he-Chasid mi-Vilna, „geniul evlavios din Vilnius”. Prin adnotările şi amendamentele sale la Talmud şi alte texte, el a devenit una dintre cele mai cunoscute şi influente figuri în studiul rabinic, de la Evul Mediu încoace.

(5) Septuaginta/ Vol.1/pag.54/POLIROM/2004

(6) Sforno:

„בצלם אלוקים („B’tzelem Elohim” – „În imaginea lui Dumnezeu”), când cuvântul „אלוהים” (Elohim) apare ca o descriere, adică în natura unui adjectiv, se referă la creaturi care sunt spirituale în esenţa lor, nu doar că posedă un potenţial spiritual. Astfel de fiinţe sunt lipsite de materie fizică, sunt complet dezîncarnate. Acest lucru le conferă o natură fundamental infinită. Acesta este şi motivul pentru care un astfel de adjectiv, atribut, este aplicat atât lui Dumnezeu, cât şi îngerilor Săi. Termenul este folosit şi în legătură cu judecătorii, adică pentru a descrie funcţia intelectuală predominantă pe care aceştia trebuie să o îndeplinească pentru ca deciziile lor să reflecte adevărata justiţie. În timp ce este un fapt incontestabil că intelectul uman funcţionează fără o dependenţă directă de orice parte a corpului, că nu îmbătrâneşte odată cu restul corpului pe care îl locuieşte, ci, dimpotrivă, uneori se îmbunătăţeşte în timp ce corpul îmbătrâneşte şi devine abia capabil să susţină sufletul care îl locuieşte, şi în timp ce este, de asemenea, un fapt că exerciţiul intelectului nu duce la oboseală etc., totuşi nu este numit „אלוהים” (Elohim), ceva divin, ci doar „צלם אלוהים” (tzelem Elohim), „ceva care reflectă ceva divin”. Până când acest intelect nu a dobândit חכמה (hochmah – înţelepciune), adică o veneraţie faţă de Dumnezeu şi o iubire pentru El, Creatorul său, el este imperfect. Decurge de aici că sarcina omului este să-şi perfecţioneze inteligenţa dată de Dumnezeu prin dobândirea cunoştinţelor şi înţelegerilor care pot fi oferite numai prin studiul Torei şi prin practicarea legilor Torei. Dacă intelectualii atei nu îşi folosesc intelectul în felul în care Dumnezeu a vrut să-l folosească, acesta devine de fapt un activ negativ, un obstacol, astfel încât în cele din urmă se dovedeşte a fi complet zadarnic, aşa cum este indicat în Psalmul 49:21: „Omul, în mărirea lui, nu înţelege; este ca dobitoacele, care pier.” Această lecţie întreagă este condensată în cele două cuvinte „בצלם אלוהים” (b’tzelem Elohim).”

(7) „Bunavestire” este traducerea în româneşte a cuvântului grecesc εὐαγγέλιον – având corespondentul românesc „Evanghelie”; misiunea lui Iisus, declarată de el însuşi (conform Evangheliei după Luca) este Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, adică alta decât evangheliile canonice şi care nu este prezentă în Noul Testament.

(8) „Legea sau proorocii” se referă la materialul biblic disponibil în vremea lui Iisus, în care se găseşte cea mai mare parte a Poruncilor.

(9) Vezi „Amprenta lui Dumnezeu”/MAKE/BURSA/17.04.2023

(10) „De ce Legea?”/MAKE/BURSA/18.04.2023

(11) Lista Poruncilor acceptate în iudaism este cea întocmită de Maimonide în „Mishneh Tora” (scrisă intre1170 -1180), care, în mod evident, este o lucrare omenească cu rezultat căutat.

Episodul I: TRIUMFUL OMULUI (I) – Dezaprobarea nu suspendă studiul

Episodul II: TRIUMFUL OMULUI (II) – Democraţia rabinică

Episodul III: TRIUMFUL OMULUI (III) – Puciul pentru debarcarea lui Dumnezeu

Episodul IV: AMELIORAREA SUPRIMĂ IDEALUL (I) – Disjuncţia sângeroasă dintre „Împărăţia lui Dumnezeu”

şi „Tikkun ha Olam”

Articol preluat din ziarul bursa.ro