# Puțini știu că Prințul din Trivale era imbatabil nu doar la fotbal, ci și la șah # Doi dintre prietenii de suflet ai Gâscanului, omul de afaceri Gigi Oprican și nea Paul, frizerul din Pitești la care se tundea marele fotbalist, vorbesc despre această pasiune necunoscută de marele public. Unul dintre cei mai mari fotbaliști români, sau poate că cel mai mare, Nicolae Dobrin a avut, pe lângă pasiunea pentru sportul cu balonul rotund și o altă iubire, cunoscută mai mult în cercul celor apropiați. Este vorba tot despre un sport, însă de astă dată despre șah, sportul minții. În mod cert există o legătură logică între tehnica de magie a lui Dobrin, ca fotbalist și gândirea sa strategică, de șahist amator. Despre toate acestea ne-au povestit câteva persoane care i-au fost alături în timpul vieții și care, la provocarea lansată de noi, de a-și depăna amintirile despre Gicu Dobrin, au răspuns cu mare plăcere.
„Câștiga întotdeauna pentru că nu-i plăcea să piardă”
Prima persoană pe care am interpelat-o în demersul nostru jurnalistic a fost chiar cea care i-a fost nedespărțită o viață, soția sa, Gica Dobrin. Doamna Gica a fost realmente surprinsă de ideea noastră. „Nici nu am știut că o să ajung să povestesc toate astea. Poate că și eu m-am gândit să ajungem amândoi, cândva, bătrâni, și să stau cu el să ne povestim, să ne mai gândim la…. Dar a fost așa de fulgerătoare despărțirea, că nici n-am mai avut când. N-am apucat nici să ne povestim din copilărie.”, spune doamna Dobrin, cu un zâmbet trist. Chiar dacă nu se aștepta ca, vreodată, cineva să o întrebe despre plăcerea soțului ei de a juca șah, își amintește că, în special în perioada cantonamentelor, lui Gicu Dobrin îi plăcea să se așeze la câte o partidă, la tabla cu 64 de pătrățele, împreună cu colegi de-ai lui de echipă. Unul dintre partenerii lui de șah era chiar colegul său de cameră, regretatul Bebe Barbu. „Păcat că nu mai e Bebe Barbu, că, așa cum v-am spus, cu el juca. Cu Bebe era și coleg de cameră în cantonamente.”, ne-a dezvăluit doamna Gica. „Juca șah în special în cantonament. Tot în cantonament mai juca, de asemenea, și remi, pentru că în perioada aceea, când nici nu apuca poate să mă vadă pe mine, pentru că era și la echipa de club, și la cea națională, aveau program de teatru, aveau multe activități, era viața mult mai frumoasă, nu cum e acum, să se ducă prin cluburi sau pe unde se mai duc. Iar în cantonament, ce să facă? Citeau și jucau șah și remi. Era într-adevăr foarte bun, îi plăcea, știa jocul… Câștiga întotdeauna pentru că nu-i plăcea să piardă. Și dacă juca ceva cu mine, întotdeauna câștiga. Jucam cărți… dar lui îi plăcea întotdeauna să câștige. De mic a început să joace șah.”, a mai adăugat partenera de viață a Prințului din Trivale.
Dobrin și patronul de la Girom Albota jucau pe un șah din piatră
Unul dintre adversarii săi de la tabla de șah a fost și patronul de la Girom Albota, Gheorghe Oprican, prieten foarte apropiat al soților Dobrin. Dacă pe vremuri, în drumurile lor de întoarcere de la București, devenise deja un obicei să se oprească la o cafea, la prietenul lor, timp în care nea Gicu mai băga o partidă, două, chiar trei, de șah cu prietenul lui, obiceiul de a-și vizita prietenul de familie i-a rămas doamnei Gica și acum, după ce soțul său nu mai este. „Mai pe la bătrânețe, juca șah la Girom, cu domnul Oprican. Totdeauna când mergeam la București, la întoarcere urcam la dânsul, la cafea. (Omul de afaceri Gigi Oprican are, în București, sediul central al firmei chiar la intrarea în cartierul Militari, n.red). Nici nu punea Gicu bine piciorul în casă că „hai la un șah”. Domnul Oprican avea un șah deosebit, piesele și tabla de joc păreau să fie făcute din ceva asemănător cristalului. Eu îmi beam cafeaua, mă mai plimbam, iar ei doi jucau. Chiar și acum, după ce Gicu nu a mai fost și am mers la federație cu Cătălin (Cătălin Barbu, managerul FC Argeș, n.r.), am refăcut traseul cum făceam cu Gicu. Ne-am oprit la domnul Oprican la cafea, iar el mi-a arătat șahul. Mi-a spsus că, de când a murit Gicu, nu a mai jucat pe tabla de cristal.” 
Împinși de curiozitate, l-am căutat evident și pe domnul Gheorghe Oprican, despre care ne povestise doamna Gica atâtea și despre jocul lui de șah atât de special. Patronul de la Girom nu s-a lăsat rugat și ne-a povestit, cu plăcere vădită, din amintirile sale. „Gicu Dobrin era un bun prieten al meu și am înțeles că și el mă considera pe mine prietenul lui apropiat. De câte ori venea pe la București, parca mașina și 3-4 ore la mine le stătea. Dacă era bun la șah? Păi mai câștigam eu, mai câștiga el… dar adevărul e că el mă domina.” Bineînțeles că nu puteam scăpa ocazia de a-l întreba pe domnul Oprican ce fel de joc de șah era acela despre care ne spusese doamna Gica. „Mi-a adus cineva cadou un șah din piatră naturală. E un italian care are o fabrică de piatră naturală. Când l-am primit, am zis că primul cu care voi juca pe el va fi Gicu Dobrin. Și așa a fost.”, ne-a explicat Gheorghe Oprican.
Amintiri despre „Maracana”
Ca să aflăm și alte amănunte inedite despre marele fotbalist, am ajuns și la „nea Paul”, cum îl cunosc clienții pe frizerul piteștean Gheorghe Paul. I-a fost prieten din copilărie lui Dobrin, practic a crescut împreună cu Gâscanul. Iar poveștile despre bătutul mingii pe „Maracana” nici că le puteam asculta relatate într-un mod mai plăcut decât știe să o facă nea Paul. Are har de povestitor nea Paul, nici nu știi când zboară timpul, când începe să depene din caierul amintirilor. „Eram la vreo 11 ani, amândoi, eu mai mare ca Gicu cu un an. Acolo, în Ștrand, unde am copilărit noi, era un fel de răriș, așa, niște pomi din ăștia mai tinerei. El a pus o creangă mai mare desupra și cu o minge de plastic, cum era la timpul ăla, trebuia să dăm 10 lovituri în bara de sus, ca să vedem cine nimerește mai multe. El, fiind foarte tehnic, de ce să nu fim cinstiți, din 10 dădea 7, eu din 10 dădeam 3. Dar eram copii și era mare emulație atunci pentru fotbal. Gică era promotorul, pentru că el venise cu ideea aia. Dintre noi, cei care jucam pe „Maracana”, el a fost singurul care a ajuns atât de sus în fotbal. Prima dată i-am zis „Vânătoru”, terenului unde jucam. După aceea a venit nea Lenci, care l-a promovat repede pe Gicu, apoi l-a prins pe nea Ștefan, care a fost antrenorul primei divizionare a Piteștiului.”, începe nea Paul să povestească. Prin anii 69-70, pe când juca la echipa națională, Dobrin mai juca pocher și șah cu colegul lui de echipă, Radu Nunweiller, mai spune nea Paul. Care adaugă, amuzat, că Nunweiller se supărase o dată pentru că Gâscanul câștiga mereu la pocher și a crezut că acesta trișează. L-a întrebat atunci pe Dobrin: „Ce faci, mă? Iar câștigi?” De atunci a rămas de pomină, ca între prieteni, răspunsul lui Gicu Dobrin: „Ți-am făcut chichirichi.” „Nunweiller crezuse că Gică a făcut vreun mișmaș acolo, că a trișat.”, continuă frizerul, amuzat de această amintire.
Dobrin despre moarte: ”E prea devreme, Paule, prea devreme!”
Nea Paul (foto) devine însă îngândurat și oarecum trist când ne spune despre ultima perioadă a vieții lui Gicu Dobrin, prietenul cu care copilărise. În acea perioadă, spune nea Paul, el a fost unul dintre cei căruia Dobrin i-a mărturisit regretul și îngrijorarea pe care le ascundea în străfundul sufletului. „Eu i-am fost prieten mai apropiat în ultima parte a vieții lui, când s-a îmbolnăvit și a venit la mine. Atunci au apărut regretele că s-a îmbolnăvit. Ne confesam, ca doi oameni în vârstă. Regretul lui pentru viață a fost enorm. Nu mint și nu exagerez sub nicio formă. După ce a fost prin Germania, la niște analize pe care le-a făcut acolo, a venit la mine și s-a plâns că se simțea din ce în ce mai rău. Țin minte ca acum și mi-a rămas în memorie treaba asta, nu o s-o uit niciodată… „E prea devreme, Paule, prea devreme!”, spunea el. „Prea devreme se întâmplă un lucru pe care nu-l așteptam, îmi spunea Gicu.” Căuta, totuși, să aibă un moral ridicat. Avea încredere în medicii la care fusese, a fost cu Mutu, cu Nicu Ghiară din câte am înțeles eu, l-au dus la o clinică mare din Germania. Dar totuși el se simțea pierdut, ca să zic așa. Și replica asta nu o uit până când mă voi duce și eu acolo. „Prea devreme, prea devreme.” Nici nu împlinise 60 de ani, înțelegeți? Noi, și eu, și el, am fost copii crescuți nu cu de toate. Și când au venit binefacerile vieții, pe care și le-a creat și el, o casă, un stil de viață mai bun, vrei să te mai țină Dumnezeu, să te bucuri de ele. Și atunci viața vine și estompează totul. Nu este corect.”, așa își încheie nea Paul frumoasa lui istorisire despre cel care i-a rămas în amintire ca prietenul său bun din copilărie, cu care făcea driblinguri pe celebra „Maracana” din cartierul Ștrand.
Adriana Gândilă
0 Comentarii