Marin Epure (fost Epuran) s-a născut în comuna argeșeană Rociu, în satul Gliganu de Jos, la 1 martie 1922, fiind fiul lui Gheorghe Epuran și al Stancăi. Este tatăl cunoscutului diplomat, niponolog și scriitor Mihai Epure, cel care a îndeplinit funcția de atașat cultural și de presă la Tokyo în perioada interbelică. Marin Epure este unul dintre numeroșii soldați români care au reușit să supraviețuiască lagărului siberian și să povestească momentele incredibile din acea perioadă.
S-a predat la Cotul Donului
Marin Epure a urmat în comuna natală 6 clase primare, după care a plecat ca băiat de prăvălie la un negustor din București. După 3 ani s-a întors la Rociu și a început să-și ajute părinții la muncile agricole. La vârsta de 20 de ani s-a căsătorit și un an mai târziu, pe 1 martie 1943 a fost încorporat și repartizat la Regimentul 4 Dorobanți Argeș. După o perioadă de pregătire a plecat pe frontul de est, în zona Cotul Donului. În luptele de aici pierderile românești s-au cifrat la 100.000 de oameni, din care 85.000 au fost făcuți prizonieri. Printre cei căzuți prizonieri s-a numărat și Marin Epure din Gliganu de Jos. Capitularea Regimentului din care făcea parte și argeșeanul nostru s-a produs la 26 aprilie 1944, ziua în care militarii români s-au predat la Cotul Donului. Au fost luați cu camioanele până la primul nod de cale ferată, după care au fost introduși în vagoane de marfă, cu ușile închise și sigilate. Două zile și două nopți nu au primit nici mâncare și nici apă. În drumul către lagăr, care a durat circa o săptămână, Marin Epure a întâlnit numeroase garnituri de tren de marfă tixite cu oameni deportați din Basarabia și Bucovina.
Hrana era formată din pâine neagră și crupe, un fel de uruială din ovăz, orz, porumb și mei
Ajunși în lagărul de destinație militarii au devenit simple numere de inventar. Nu aveau asupra lor niciun act de identitate. Lagărul în care a ajuns argeșeanul nostru se găsea în Siberia, în apropierea localității Oramki. Barăcile erau multe, erau din stejar, dar prea puține pentru a face față șuvoiului de captivi. Lagărul era înconjurat de un zid înalt, cu sârmă ghimpată, iar la mici distanțe erau foișoarele de observație. Paturile erau suprapuse făcute din lespezi grele de lemn. Mulți nu încăpeau însă în aceste paturi și dormeau pe jos, pe ciment. Hrana era formată din pâine neagră și crupe, un fel de uruială din ovăz, orz, porumb și mei. Până să ajungă aici niciunul dintre captivi nu știa ce înseamnă iadul, dar iată că acum aveau să-l cunoască destul de bine. Înfometarea îi împingea, iarna, pe deținuți să scormonească prin zăpadă după ghindă, pe care o coceau și o mâncau. Alții puneau la foc petece de cojoc și de căciulă, iar după ce le pârleau lâna, mestecau pielea rămasă. Lăzile de gunoi erau asaltate de căutătorii resturilor de mâncare. De toaletă nici vorbă. Pădurea devenise o vespasiană fără hotar, porunca fiind „Cât mai departe de barăci”.
Înainte de a părăsi lagărul au primit ordin să distrugă orice mărturie a trecerii lor pe acolo
Prizonierii fuseseră aduși în Siberia, la muncă. Să taie copaci, să-i facă stive, să-i încarce în vagoane. Norma de lucru nu putea fi îndeplinită niciodată, deoarece era prea mare, stabilită special pentru a avea motiv să-i urgisească pe cei care munceau. Supraveghetorii îi loveau fără milă cu bastonul, frânghia și piciorul. Ostatecii trebuiau să facă eforturi supraomenești să rămână întregi la minte, iar nemâncarea devenise atât de dureroasă încât oamenii au început să se folosească de moarte. Astfel cei care își dădeau duhul erau ascunși sub paturi, cât mai mult cu putință, pentru ca cei vii să împartă între ei dreptul la hrană al dispăruților. Trăind acest coșmar real, Marin și-a amintit cuvintele unui general al armatei române: ”În lagăr or să vă chinuiască, vă vor umili, dar nu au dreptul să vă omoare”. Trecuse peste un an de zile și nu știa nimic de acasă. În mod normal Regimentul 4 Dorobanți ar fi trebuit să informeze familiile că sunt prizonieri. În lagărele din Siberia, Dumnezeu a ținut mai mult partea românilor decât a nemților. Pentru că la încheierea prizonieratului statistica arată că 70% dintre germani pieriseră, iar din rândul românilor până-n 30%. La 14 octombrie 1945, prizonierii au fost treziți mai devreme. Comenzile gardienilor nu mai aveau asprimea aceea amenințătoare, semn clar că ceva în bine se întâmplase. A urmat anunțul: „Cei care își vor auzi numele să se ridice și să meargă să-și facă bagajele. Mâine dimineață vor părăsi lagărul”. Printre cei nominalizați s-a aflat și Marin Epure. Când și-a auzit numele nu a știut cum să reacționeze. Ar fi țipat de bucurie, dar nu se cădea pentru că nu toți plecau. Apoi, mai era ceva, teama de a nu fi dus într-un loc mai afurisit ca acesta. Înainte de a părăsi lagărul, prizonierii au primit ordin să distrugă orice mărturie a trecerii lor pe acolo: notițe, însemnări, fotografii sau scrisori. Apoi, în câteva camioane care abia își târau debilitatea, au fost duși la gară și transferați într-o garnitură de tren. Vagoanele aveau dublă întrebuințare, construite special să transporte, în același timp, călători și marfă. Nici măcar atunci când locomotiva a șuierat prelung, vestind că se pune în mișcare, Marin nu a fost sigur că părăsește lagărul siberian. După opt zile de tărăgănare pe șine, trenul a oprit în apropierea unei stații feroviare de graniță. Și, chiar în momentul în care locomotiva a călcat șinele podului de peste Prut prizonierii români au strigat cât i-au ținut plămânii: ”Trăiască România”.
M.I.
*Informațiile au fost culese din volumul „Neamuri fără zestre”, semnat de Mihai Epure, fiul supraviețuitorului argeșean din lagărul siberian.
0 Comentarii