Aurel Sibiceanu este unul dintre cei mai importanți poeți piteșteni, alături de Virgil Diaconu și Mircea Bârsilă (e tare greu de stabilit un clasament), deși nu a făcut eforturile de autopromovare ale congenerilor săi, din motive de sănătate. Mai mulți ani de zile, poetul Aurel Sibiceanu a publicat fragmente despre viața boemă a Piteștiului. Din păcate, din lipsă de editor și de bani, serialul nu a apărut într-o carte, rămânând dispersată în pagini de revistă. Majoritatea episoadelor au apărut în revista de cultură ARGEȘ, dar încă mai sunt multe de spus.
„Mi-amintesc de o zi foarte ciudată, povestește Aurel Sibiceanu. Era puțin peste anul 1980, ne adunasem vreo 8 inși în biroul pictorului Traian Secară, la «Galeria de artă». Traian, gazda noastră bună și adesea creditorul ananghiilor noastre financiare, ne povestea, punct cu punct, proiectul său de viitor. Îi venise așa, dintr-o dată, cheful să privească peste marginile zilei… El avea de gând să mai rămână muzeograf vreo 5-10 ani, după care plănuia să ducă o viață bucolică în baștina sa, în Tileagdul Bihorului. Avea de gând să-și muncească bruma de grădină, să picteze și să îndrume tineretul satului spre carte. Șase dintre noi eram în preajma vârstei de 30 de ani, singurii care ne întreceau la vârstă erau Traian, născut în 1948, și Gigi Ionescu, născut în 1937. Vasile Pieca, azi actor la teatrul Davila, pe atunci mereu candidat la „Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică” își vedea viitorul exact cum îl are azi, cu amendamentul că atunci spera să plece din țară și să joace pe scenele Teatrului La MaMa, din New York.
Actorul Cristian Tutză era ferm convins că revolta sa interioară, vis-a-vis de regimul comunist, va izbucni și-l va duce prin pușcării, aidoma tatălui său, dar din care nu se va mai întoarce niciodată. Nelu Durac, moldovean hâtru, ne-a spus cum se va deghiza el chiar în personajul povestirilor sale borgesiene, în Sidef Marmara, și, așa deghizat, se va plimba pe deasupra întregii lumi, chestie care-i va spori puterile și-i va permite să intervină în cursul istoriei! Dan Cristici, poreclit de noi «Cartof», ins cu veleități de actor, cititor pasionat de literatură bună, deloc chinuit de năravul scrisului, ne-a spus că va trece Dunărea înot și că va cutreiera lumea în lung și-n lat. Eu nu am făcut nici un proiect de viitor, doar le-am spus ce mi-a zis Tata, într-un moment de supărare pe mine, anume că va fi mare minune dacă voi ajunge la vârsta de 40 de ani! Le-am mai spus că Bunicul meu, cu puțin timp înainte de a muri, i-a zis Bunicii: «Anico, nu-mi doresc decât să-l văd pe Aurel pe scările Sorbonei…».
Nu i s-a împlinit visul, peste nici un an, în 1960, avea să moară după o anchetă la Securitate… Gigi Ionescu, actor nonconformist, mereu în răspăr cu lumea, era abătut de la o vreme, cum nu-l văzusem niciodată - nu-l mai încălzea nici vodca, nici cărțile lui Hemingway nu-i mai procurau reverii, nici meciurile echipei „Steaua” nu-l mai animau.
Marin Tudor, prozator păstos, cu un verb care sugera o cumetrie stilistică între Marin Preda și Marquez, mai mult taciturn de fel, ne-a privit pe toți, ridicând din sprâncene, a râs cu măsură și ne-a spus, zâmbind mânzește: «Știți cum îl puteți face pe dumnezeu să râdă?» L-am privit curioși, singur Juju Ionesco s-a arătat curios peste măsură: «Ia zi, trăi-ți-ar mămica ta!» Păi, e simplu, zice Marin, îi spui ce planuri ai pentru ziua de mâine ! Și El râde, că numai în puterea Lui este să știe ce te așteaptă ! Eu cred că vom trăi puțin, pe sponci, chinuiți, și vom muri ca proștii! Singurul care o va duce mult și bine va fi Octav Pârvulescu. El este calm, de câte ori va veni moartea, cotoroanța nu-l va găsi, că va fi plecat la Gară, după revistele literare! Adică voi credeți că noi avem viitor, că vom face pe dracu’ și pe lacu’ ? Eroare, ne vor cotârci comuniștii cu cioaca îndoită și fără vaselină! Norocul meu nu s-a născut o dată cu mine, sunt născut pe unu aprilie și viața mea este o păcăleală !” „Parcă erai mai combativ, Marine, i-a zis Pieca, tu, care ești băiat de legionar te dai bătut și bleg ?” Și Juju îl taxează: „Bravo, Marine, trăi-ți-ar basca, te dai Madam Gertrude Stein și noi suntem generația pierdută !” Hâtru, Tutză îi zice pictorului Secara: «Traiane, scoate cartea, să vedem ce scrie la carte!» Era un obicei de-al nostru, luam o carte, deschideam la întâmplare, citeam un paragraf și îl tălmăceam după cum ne ducea capul! Pictorul a închis ochii, a luat o carte din raft, a deschis-o și a citit fragmentul următor:
«Atunci când trăiești, nu se întâmplă nimic. Decorul se schimbă, oamenii intră sau ies, asta e totul. Începuturi nu există niciodată. Zilele se adaugă la alte zile fără rimă și fără motiv, e o adițiune interminabilă și monotona. Nici sfârșit nu există; nimeni nu părăsește vreodată o femeie, un prieten, un oraș dintr-o dată.» Ne citise din «Greața» lui Jean-Paul Sartre!
«Vedeți, zice Marin, grețosu’ știa el ce știa!» Ceasuri întregi trei, patru?) am tot discutat despre un viitor ipotetic, am fost când optimiști, când prăpăstioși, sentențioși, etc! După care am plecat, cu excepția lui Traian, la barul „Fortuna”, unde dl. Comănescu ne-a dat, „pe sub mână”, trei sticle cu votcă «Zitnia». Acolo am discutat vrute și nevrute, spiritele s-au încins, cum se mai întâmpla uneori. Pieca și Marin au pus pe tapet o dispută a lor mai veche – trecutul controversat al taților lor. În fapt, între ei era o veche și dulce invidie – ambii pictau, scriau poezii, erau îndemânateci în gospodărie și se pare că au iubit în două rânduri aceeași femeie! De data asta cei doi erau pe cale să se încaiere de-a binelea, să apeleze și la pumni! Salvarea a venit de la căpitanul Darie, aflat și el într-un colț al barului, căruia noi, boemii, îi spuneam «Chirurgul», poreclă pe care i-a dat-o Titus Maxus, datorită obiceiului acesta de a-i altoi zdravăn pe hoți și pe derbedei. Căpitanul, ca de obicei în civil, a venit la masa noastră, ne-a salutat și le-a propus celor doi câte o partidă de skanderberg! „Chirurgul”, un zdrahon de peste 1,90 m., nu i-a înfiorat pe cei doi care, culmea, l-au ținut numai cu mâna pe masă!!!
Nervos, căpitanul ne-a salutat politicos și a plecat, dar nu înainte de a ne trimite la masă două sticle cu votcă! Peste ani avea să ne spună că intenționat s-a lăsat învins, ca să le topească disputa celor doi. Peste un an, Gigi Ionescu a trecut la cele veșnice, violent, căzând din balcon, de la etajul 6. Împrejurările în care a murit sunt neclare și azi, ipotezele despre moartea sa sunt multe și despre ele am scris în alt episod.”
Doi ani mai târziu, parcă în 1986, Dan Cristici Cartof avea să fugă din țară, trecând Dunărea înot, după ce o vară întreagă s-a antrenat, în ștrand și pe Lacul Budeasa, uneori fiind însoțit fiind de Tutză și de mine. Despre el nu am aflat nimic clar până astăzi; au circulat despre el zvonuri de tot felul – că trecerea în Occident s-a petrecut cu bine, că muncește pe undeva în Italia, unde ar fi avut cunoștințe, ba chiar prieteni făcuți pe Litoral. La un moment dat s-a auzit că ar fi șeful unei bande mafiote și alte trăsnăi de acest fel ! În fapt, din unele investigații, făcute de nu se știe cine, rudă sau amic din altă zonă socială, după 1990, reiese că bietul Dan ar fi fost împușcat de grăniceri, pe când încerca să ajungă pe malul jugoslav al Dunării… După o vreme s-a stins și profesoara Rodica Pârvulescu, soția poetului Octav. Doamna Rodica avea scrisă o excepțională teză de doctorat, având ca subiect „Craii de Curtea Veche”, pe care o puteai pune cu mândrie lângă exegezele lui Ovidiu Cotruș și Vasile Lovinescu, având ca subiect universul matein. În noaptea Sfintei Boboteze a anului 1989, poetul Octav și-a urmat soția pe Cea Lume…
Cu puțin timp înainte plecase, la el în Bihor, pictorul Traian Secara… Avea să revină în toamna lui 1994, să-l îngrijească pe Tedy Georgescu, suferind de cancer. În februarie anul următor, avea să plece și Tedy din lumea aceasta… Pe Vasile Pieca, „loviluția” îl află în postura de student la teatru. Termină studiile după 1990 și a venit acasă, la teatrul nostru, unde este și azi, teatru aflat la o distanță astronomică de Teatrul La MaMa, din New York… În decembrie 1989, întâmplarea îl duce pe Marin Tudor în primăria Piteștilor, alături de actorul Mihai Nistor, de Ion Dumitrescu și de procurorul N. Olteanu; săptămâni în șir s-a ocupat de aprovizionarea orașului cu tot ce-i trebuie traiului: mâncare, căldură, apă, gaze și curent electric, organizarea și păstrarea ordinii publice. După o vreme a fost dat la o parte, nimeni nu a ținut cont de nenumăratele zile și nopți nedormite, în care a depus eforturi să meargă totul bine, să nu se declanșeze anarhia socială. În vara lui 1990, criticul Laurențiu Ulici, care credea în steaua literară a lui Marin, a venit în două rânduri să-l convingă să dea la tipar măcar o carte de povestiri sau nuvele. Perfecționist din fire, Marin a tot amânat, și-a rescris cele două romane și prozele. Rămas fără mijloace materiale, Marin se retrage la casa natală, în satul Catanele – Lunca Corbului, ajutat de scumpa lui soră Florina. Noi, prietenii lui, fie îl uitam, fie plecăm câte unul, Dincolo… Cam așa s-au dus: Geo Despa, Ion Popa Argeșanu, Corneliu Marcu, Cornel Postolache, Ion Durac, Miron Cordun, Stelian Zamora, Nelu Onișoară, Cristian Tutză, Costică Stroe, Costică Marinescu, Gică Pantelie, Costică Mosoia.
Miercuri, 25 septembrie 2013, Marin Tudor a fost păcălit de moarte - hâdă ori sulemenită, Dumnezeu știe cum i se va fi arătat, cotoarba l-a trimis pe Cea Lume, pe noi lăsându-ne în „Valea Îndepărtatului Răsărit”.
Foto, de la stânga la dreapta: Poetul Octav Pârvulescu, Titus Maxeus, eu, Aurel Sibiceanu, Marin Tudor.
Citește și Mănăstirea Râncăciov va fi, în sfârşit, restaurată!
Citește și La 20 de ani de la înfiinţarea bisericuţei din lemn de la CNCD, se construieşte un nou lăcaş de cult
0 Comentarii