# Convorbiri neconvenţionale

# Soarta vă destinase ştiinţei şi tehnicii. Era şi ofranda pentru zei a părintelui dumneavoastră, Sava Costache, o celebritate în msanagementul petrochimiei, ţâşnit dintr-un băiat de prăvălie. De ce aţi evadat în domeniul artelor şi poeziei?
– Ţinând cont de destinul tatălui meu, Sava Costache, şi al fratelui meu, ambii ingineri chimişti, e posibil ca eu însumi să fi căutat în adolescenţă acelaşi drum. E adevărat că influenţa tatălui meu putea fi hotărâtoare pentru a alege şi eu petrochimia. Costache Sava, copil de ţăran, orfan de tată la şase ani şi băiat de prăvălie în Bucureştiul interbelic, la 8 ani, a devenit director la o uzină chimică din Reşiţa, apoi director general la Combinatul Petrochimic de la Oneşti-Borzeşti, în judeţul Bacău, de la primul ţăruş, cum se zicea, şi până la darea în funcţiune a instalaţiilor, apoi director general al Arpechimului. (Un jurnalist inspirat l-a numit, într-un articol, părintele Arpechimului, pentru că a stat sub voinţa lui dacă se construieşte la Piteşti un astfel de combinat sau în altă parte. A avut de ales în a fi ministrul chimiei sau să se ocupe în contiuare de producţie, până la sacrificiu). Nu ştiu dacă e convenţional sau nu, dar sunt uneori revoltat, indignat, ca o durere fizică adesea, pentru că acest combinat s-a închis. Nu voi înceta să-i detest pe aceea care l-au ruinat. I-aş fi însoţit pe muncitorii de acolo la mitingurile lor, dar un soi de lehamite faţă de tot ceea ce se întâmplă la noi – şi la noi în judeţ – m-a ţinut departe. Mi-a fost teamă ca gestul meu să nu fie interpretat politic sau oportunist. Am sperat că alţii, puternici şi cu funcţii, vor suplini şi îngrijorările mele, rămase, din păcate, în interior. Puţini ştiu că familia mea şi-a sacrificat propria linişte pentru ca acest colos să funcţioneze. Ştiu că nu am fost singurii. Unii au plătit cu viaţa.
Fără să ideologizez, mă surprinde că, după revoluţie, cuvântul muncitor e rostit cu oarecare reţinere. Printre alte păcate criminale, comunismul a reuşit să compromită până şi această categorie socială, pe care se bizuie orice societate. Ca fapt divers: cine citeşte romanul Intrusul al lui Marin Preda va afla că un personaj este Costache Sava, acelaşi ca în realitate. De asemenea, poate citi, într-o carte a marelui chirurg Constantin Juvara, cum acelaşi om l-a salvat de la moarte pe el şi pe fratele pictorului Iosif Iser. Pe scurt: cei doi erau pe cale să fie trimişi la Canal, ca duşmani ai poporului şi regimului bolşevic; Costache  Sava, ca tânăr director la Oneşti, aflând acest lucru, a cerut ca la dispensarul combinatului să-i fie repartizaţi nişte medici mai performanţi, ţinând cont de pericolele iminente industriei chimice. Au rămas prieteni toată viaţa şi medicii aceia nu au încetat niciodată să-şi arate recunoştinţa. Ideea acestei poveşti adevărate am preluat-o într-un roman. Vă mulţumesc, domnule Marin Ioniţă, pentru cuvintele frumoase şi drepte la adresa părintelui meu.
De ce am evadat eu în domeniul artelor? Simplu: pentru că numai aici e adevărata frumuseţe a omului şi a lumii lui. Singura valoare certă a lumii e Frumuseţea, adică o valoare estetică. În rest, totul e relativ şi trist. Cine nu trăieşte pentru frumuseţea lumii care i s-a dat, la naştere, de către Dumnezeu, acela e nefericit. Nu am evadat în artă. Acolo m-am trezit şi aici mi-a plăcut să rămân. Destinul îşi face jocurile lui şi, de cele mai multe ori, nu te întreabă. Poezia e o stare. Nu spun un lucru nou, dar îl rostesc foarte simplu: creaţia poetică sau ştiinţifică e totuna. E o nevoie pe care unii oameni o au iar alţii nu.

„Prin clasa a XI-a am început să scriu. Scriam proză”

# Creaţie proprie, studii literare de valoare universitară, v-aţi afirmat pe plan naţional. Dar aţi simţit vreodată că aţi trădat destinul? Că literatura poate să fie şi o zădărnicie? În acel timp al debutului dumneavoastră literar, când ştiinţa şi tehnica cucereau spaţii enorme iar poezia scâncea şi nu reuşea să depăşească valorile trecutului, cum de nu aţi fost tentat să treceţi de partea ei? Potenţial aveaţi destul, slavă Domnului!
– Nu am evadat în literatură şi poezie. M-am regăsit aici cu conştiinţa locului pe care-l ocup firesc şi pe merit, fără să fiu un impostor. Am scris şi publicat câteva cărţi, cred că vreo 20, şi multe articole, destul de diferite: poezie, roman, eseu, critică literară şi plastică, traduceri. Prin clasa a XI-a am început să scriu. Scriam proză. Aşa se face că, participând la un concurs, Memorii Argeşene, organizat de revista Argeş, am obţinut Premiul I pentru proză scurtă. Textul se chema După un tablou de Matisse. Era un soi de proză absurdă, cu o simbolistică antisistem. Eram revoltat de faptul că fusesem ţinut în ploaie, în cămaşă cu mânecă scurtă, într-o zi rece, pentru că se anunţase o vizită a tovarăşului. Nu a mai venit. Poate aşa aş fi fost mulţumit, măcar să-l văd de aproape, ca pe o curiozitate zoologică! 
Prof. Marin Ioniţă