„Primul volum din „Toată vremea-și are vreme” arată o parte din viața mea, începând de la naștere până la vârsta de 27 de ani. Al doilea volum cuprinde viața de care m-am bucurat și, mai ales, suferințele pe care le-am întâmpinat, descriind întâmplări, oameni și locuri, fără a judeca pe nimeni. Dacă cineva va fi supărat sau risipit întru ispitire, îmi cer iertare dintru început! Cartea „Toată vremea-și are vreme” este dedicată preoților și creștinilor din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, alături de care am muncit timp de peste trei decenii, înfruntând inerția și furtunile vremii!”, scria Calinic Argeșeanul, în 2018, la momentul apariției volumului al doilea.
Când a terminat restaurările și toate erau gata la Mănăstirea Sinaia, starețul Calinic primește ca ascultare de la Patriarhul Iustin să se întoarcă la Mănăstirea Cernica și să pună și acolo lucrurile în ordine, de această dată din calitatea de stareț, la începutul anului 1981. A început și acolo renovările, modernizările și consolidările. A provocat o adevărată revoluție după ce a mutat moștele Sf. Calinic, cu tot cu baldachin, din naos în pronaos, exact în locul profețit de pictorul Toma Lăscoiu. Cu toate protestele și pârele pe la Patriarhie, Patriarhul Iustin Moisescu a fost mulțumit de schimbări.
„Într-o zi cu soare blând de toamnă, prin septembrie 1985, am primit un telefon scurt de la Patriarhul Iustin , să mă prezint urgent la Cabinetul său. M-am grăbit să ajung cât mai repede. M-a întâmpinat Ioan Bănățeanu, muscelean de treabă, și m-a însoțit în Cabinet. La o masă cu cristal prețios stăteau - așezați în jilțuri împărătești - Patriarhul Iustin și Ion Roșianu, Președintele Departamentului Cultelor. Fără să mă poftească să stau pe vreun scaun, am auzit vocea Patriarhului: «Mda! M-am gândit să te trimit arhiereu vicar în Episcopia Râmnicului și a Argeșului. Ei, ce zici?»”…
„În ascunzișul sufletului meu, eram bucuros. Mergeam în cel mai frumos loc din lume. La începuturile noastre duhovnicești și istorice. La „România de la Argeș”, cum scria N. Iorga în cartea sa „Locul Românilor în Istoria Universală”.
Dar detractorii nu aveau oboseală. În capitolul „Oficina șerpească”, Calinic Argeșeanul își amintește: „Ca să se pună capac la oala infernală, am fost înștiințat că, dacă primesc arhieria, în timpul hirotoniei va fi pusă o femeie cu un copil în brațe să strige în gura mare: «Acesta-i copilul lui Calinic!». Și atunci, canonic, trebuia oprită hirotonia pentru a se face cercetarea ce se impunea în asemenea cazuri. Aproape două luni am fost terorizat. Nu-mi venea să cred că aceste lucruri le puneau oamenii, mai bine zis, neoamenii, la cale și într-un mod diabolic…De multe ori mă gândeam că, dacă Dumnezeu mă va binecuvânta ca arhiereu, treaba Lui. Să mă apere! Era de datoria Lui. Eu nu puteam face nimic. Și atunci, mă mai linișteam în sufletul răvășit de minciuni și atacuri pline de mârșăvie. Într-una din zile, am mers cu anumite lucrări la Părintele Vicar Octavian Popescu. Acesta m-a îmbrățișat cu bucurie și mi-a spus pe nerăsuflate:
«-Bine, Calinic, că nu-i nimic adevărat! După cercetarea cazului dumitale, am făcut raport la Patriarhul Iustin. Uite, aici, anonima! Citește-o colea, în birou, că nu-i voie să știi despre ce este vorba». Acolo, pe 18 pagini, eram batjocorit tot ca și în anonimele vârâte pe sub ușă la Cernica sau trimise prin poștă. Eram deja obișnuit. Puteau să spună orice. Nu mă mai interesa nimic din ce era pe lume. Simțeam, acum, chemarea Patriarhului Iustin, drept o bombardare cu bolovani, o linșare. Problema cu femeia, care ar fi avut un copil cu Calinic, apărea din nou, cu date suplimentare, cu adrese și alte amănunte. Toate erau invenții. Suntem tari la regii, nu numai la poezii!”, își amintește arhiepiscopul.
„Eram obiectul unei uri fără precedent”
Care continuă: „Înțelegeam cumva, că arhieria era un fel de nenorocire. Mai târziu am aflat unde era oficina șerpească. Loc călduț, cu coniacuri și hartane, unde se puneau la cale, cu „artă” dramatică și tragică uneori, campania de otrăvire a celor care urmau să promoveze în Biserica lui Hristos. Pățisem tot felul de pozne în Ardeal, dar acum se întrecea orice măsură. Eram obiectul unei uri fără precedent. Singura mea speranță rămăsese Dumnezeu! Începea să mi se lumineze sufletul!”
Citește și „Minunea de a fi”, o carte a ÎPS Calinic despre 20 de minuni ale vieţii
Citește și Rostirea lui Calinic. Despre întâlnirile cu Securitatea şi Dosarul de la CNSAS
0 Comentarii