Am cumpănit mult în alegerea termenului cu care să intitulez această ediție. M-am gândit mai demult la pârloagă, dar amintindu-mi de cursul de agrotehnică de la facultate, consultând și DEX-ul, eram în eroare, termenul nereprezentând, în esență, tematica pe care doresc să o abordez. Pârloaga a constituit o măsură agrotehnică, de a lăsa terenul arabil nemuncit deliberat, câțiva ani chiar, „în odihnă”, pentru refacerea fertilității solului, pe vremea când industria îngrășămintelor era numai la orizont. „Paragina” este cu totul altceva și o afirm cu îngrijorare, după opinia mea se întinde pe cel puțin 30% din suprafața agricolă a României cultivată cândva. Ad literam, după DEX, paragina constituie ”teren necultivat, neîngrijit, acoperit de buruieni, teren neproductiv”.

La care, după cum putem constata fiecare din noi mergând pe drumurile patriei, inclusiv pe autostrăzi (vezi chiar Pitești-București), am putea adăuga – invadat de mărăcinișuri, tufișuri și, în nenumărate cazuri, o declar cu mare durere, pâlcuri, pâlcuri de foste livezi, pomi îmbătrâniți, pe jumătate uscați, aplecați! De ce durere? Câteva decenii am fost parte a fenomenului pomicol românesc, în mare parte coordonându-l! De la un nivel de 3.475 mii ha plantații pomicole, prin anii ’70, mai există în evidențe circa 150 mii ha plantații pomicole, diferența, majoritatea (mai ales prunul), este inclusă în categoria descrisă. Alarmant, cu deosebire, este faptul că zona de paragină continuă să crească, motivul pricipal constituindu-l, în ultimii ani, distrugerea pieței românești, mai ales pentru fructe, legume, struguri, punând stavilă valorificării propriilor produse, urmată de părăsirea activității de către numeroși producători tradiționali. „Abandonul” – cunosc, cu amărăciune, numeroși prieteni pe care i-am sfătuit să-și organizeze viața, să-și asigure existența (decentă le-am prognozat-o), ocupându-se de pomicultură, din Argeșul nostru și din Dâmbovița – căreia i-am dedicat 20 de ani ai tinereții.

Citește și Pastila de frumos. „Tulipa Piteşti”, pe Calea Bucureşti

Închipuiți-vă starea în care mă aflu, de totală neputință, când aproape zilnic primesc de la aceștia vești precum: „Mai am 200 t de mere (martie 2022), am dat 14 Tir-uri cu 0,30 lei kg; am pus pe Internet vânzarea tractoarelor pentru achitarea datoriilor cu pesticidele și îngrășămintele; dau înapoi arenda (12 ha); pe cele 10 ha proprii, le mai fac 2-3 tratamente” (Ion Mihăilă, Voinești-Izvoare, Dâmbovița). Pe aceeași linie „…nu mai culeg merele (noiembrie 2021), nu le pot valorifica nici măcar la prețul recoltării; voi renunța la cele 5 ha arendă; nu am mai tăiat pomi” (Gheorghe Voica, Mărăcineni – Micești, Argeș). Sau „nu le mai culeg (merele), am pus buldozerele, am început defrișarea” (Constantin Samoilă, Mărăcineni- Micești, Argeș). Fără cuvinte, situația fiind similară în întreaga țară. Am informații că și la vie începe abandonul (Marcel Cazacu, fermier, Valea Călugărească).
Sunt de acord cu prioritatea „irigații și iar irigații”, care începe să devină o lozincă standard, politică, dar o țară cu „căpătuială”, cu o privire mai largă, ar descoperi importanța unei exploatări mult mai intensive ale zonei deja părăsite. Paragina are mai multe cauze, în afara zonelor izolate (drumuri), despre care am mai făcut vorbire; principala cauză o constituie haosul total care tronează în proprietatea rurală, cu origini în nefericita exprimare a primului șef de stat de după 1989, precum că „proprietatea nu este un moft” care și-a pus amprenta pe întreaga tranziție, fără sfârșit, neterminată încă! Despre unele măsuri care s-ar impune, în ediția viitoare.
Dr. ing. Ilarie Isac

Citește și Pastila de frumos. Spaţiul verde – componentă de prim ordin a vieţii piteştenilor