Toată lumea știe treaba asta: te duci cu manuscrisul la o editură, ca la croitorie, ca la cizmărie, îți face calculul, îți ia comanda, plătești, îți pune marfa în brațe, faci ce vrei cu ea…
Ai bani, publici. N-ai bani, dai din buze. Nu e imposibil să mai faci rost și de niște sponsorizări dacă umbli cu căciula în mână ca cerșetorii pe scările bisericilor. Mai există și generoși, dar din ce în ce mai rari în condițiile în care oamenii politici și de afaceri trebuie să vâre sume tot mai mari în campaniile electorale, pe măsura așteptărilor de răsplată din partea partidelor care se bat să ajungă la putere.
Altfel nu-ți rămâne decât să faci datorii în bănci. Să-ți tai din pensie, din coșul de piață, din pâine, din medicamente. Pentru ce?
În rest, fiecare carte își are povestea ei. A Miresei negre este una mai ciudată…
A fost în întregime dictată. Nu vreau să spun că o făptură de dincolo de noi mi-a turnat în urechi fiecare cuvânt. Că nu aș fi fost decât instrumentul cuiva care s-a exprimat prin mine. Pianul, vioara, harpa din care s-a cântat. Cine cântă în mine? Un înger? Un demon? Moartea în persoană? O entitate din lumi necunoscute? Lucrurile au fost cu mult mai simple. Venea cu laptopul studentul Marius sau elevul Lucian, ca să ia și ei un bănuț, le dictam povestea din patul în care zăceam și prindea contur textul acestei cărți.
Dar aveam la îndemână un caiet școlar cu însemnări din spitalul în care am fost operat. Scrise cu acul perfuziei în venă, cu masca de oxigen pe față, conectat la monitor. Crâmpeie de luciditate, confuzii, fire de logică rupte și înnădite, pânză de conștiință destrămată, frică de moarte și ispita ei. Jocul cu moartea pe muchie de cuțit a început după ce doctorii toți, de parcă ar fi fost înțeleși, m-au trimis la operația care trebuia făcută neapărat, chiar dacă aveam șanse minimale.
În prima noapte de coșmar, prietenii pe care îi căutam ca să-mi iau rămas bun au venit în alai ca la nuntire, au încins o ciuleandră îndrăcită, de n-o fi fost un căluș nebun sau un joc de jale în poiană în miez de noapte. Nu puteam să opresc morișca. Nu mai eram stăpân pe gândurile mele. Care se învârteau, se învârteau, se învârteau fără încetare. Primul motiv de panică. Era ca într-un film rulat cu un aparat stricat, scăpat de sub control.
În al doilea coșmar, lucrurile s-au inversat. Gândul mi s-a fixat pe un singur om pe care nu puteam să-l urnesc din loc. Era John, unul dintre primii oameni de afaceri din tranziție. Aflat în admirația mea, pentru biografia lui de excepție. Mișcă-te, amice! Fă loc! Dar copilul care era continuă să vândă buchete de ghiocei la marginea șoselei, să culeagă rășină de pe conifere, să ducă oile la păscut… John, ce ai mai făcut? Ce ai mai construit? Ce ai mai cumpărat, ce ai mai vândut? Ți-ai ras barba? Ai intrat în politică? Fiul tău, studentul, mai face afaceri în China? S-a însurat? Ai nepoți?… Tace, ca o statuie. Să fie o reproducere în granit? În marmură? În bronz? Să fie pietrificat?
Aceasta a fost prima fixație. Nu e în regulă. Ideile fixe te omoară.
Coșmar după coșmar. Handicapat. Boschetar. „Bă” Te caută moartea pe acasă.” „O caut eu pe ea!” Trebuie s-o găsesc pe undeva. Nu sunt omul care așteapă «vino, moarte, de mă ia!»”. Am să mă lupt cu ea. Care pe care. Să ne lămurim odată. Sunt chiar curios. Am s-o găsesc și în gaură de șarpe. Ajutați-mă, Grigore, Vasile, Jeane, Denise, Domane, Cristina, Iulia, Ana, Miruna, Diana, Silvia, Sebastian, Octavian, Bianca, Carmen, Simona… Fiți, prieteni, împreună cu mine! La această întâlnire. Pe scut. Sub scut. Să-mi presărați flori. Să-mi aprindeți lumânări. Să mă aruncați în șanțul de pe margine de drum.
„Bonjour, mască!… Cine ești?”
Moartea nu vine cu clopoței. Nici cu zurgălăi. Nu urlă în bătătură ca un câine la lună.
„Cine ești? De unde vii? Unde te duci? Nu știi? Nu ai voie să spui? Îţi este interzis? De sus? De cine? Cere-ți voie! Grăiește! Pronunță-te! Cine eşti? Cine, cine cine? Nimeni? Nimic? Vorbe goale. De n-ai fi, nu te-aș simți. Din neant? Din haos? Din înainte de început de lume? Din impulsul inițial? Din Big Bang? Din particula lui Dumnezeu? De nicăieri? De niciunde? Viața s-a născut din tine?”
Tăcută. Mută. O bizară alcătuire pe un hotar de coșmar. 
Se cântă în mine o melodie. Așa, fără voia mea. Peste gândurile mele, peste timpul meu. Nechemată, alungată, încăpățânată: iubesc femeia, de dor nebună, femeia brună, cu ochi negri de foc.
Da, iubesc femeia, cu mintea, cu inima, cu dorul de ea. Cu simțurile toate, îmi place s-o ascult, s-o privesc, s-o dezmierd, s-o îmbrățisez, s-o sărut. Să săruți o femeie ești tot atât de puțin păcătos ca un credincios care sărută o icoană.
O colegă, Iulia Cojocaru, a publicat un pamflet. O glumă. Dacă n-ar fi s-o jignesc, aș spune stupidă. Nu sunt eu craiul nopților pierdute.
Iubiți, prieteni! Viața e scurtă! Coasa stă la pândă! Ca florile, se trec zilele. Dulce e nectarul lor. Sorbiți-l în mica voastră veșnicie! Nu lăsați să vă alunece fericirea printre degete…
(Prof. Marin Ioniţă)