# De când te afli pe planeta Pământ? Când ai luat cunoştinţă de lume, de tine? Cum erai când te-ai descoperit?
– M-am născut acum mai bine de 16 ani, într-o zi însorită de joi, 8 noiembrie. Şi de atunci până azi am încercat să mă descopăr pe mine. M-am căutat în vânt, în ploaie, în pietrele de pe drum, în iarba din curte şi m-am găsit în artă. Printre cărţi şi şevalete, prin pixuri şi culori am descoperit-o pe adevărata eu.

# Îţi aduci aminte de părinţi, de fraţi, de vecini? Casă? Primele cuvinte? Primele cântece? Mai simţi în cerul gurii gustul laptelui pe care l-ai supt?
– Îmi aduc aminte cu nostalgie de chipul mamei atunci când m-am născut, de prima căzătură când abia începusem să merg, de cântecele de leagăn ale doamnei Geta, vecina care avea grijă de mine când părinţii erau la serviciu, de serile în care stăteam în faţa blocului şi mă jucam cu ceilalţi copii până târziu, de mâncarea pe  care o făcea mama atunci încă mai avea timp să gătească, de vecinii care mă considerau nepoata lor, chiar dacă mă ştiau doar din vedere. Simt fiecare clipă că o pală de vânt. Ca un gând care a fost şi a trecut. Un moment de regăsire undeva în mijlocul furtunii…  N-am să-mi uit niciodată familia, oriunde aş apuca-o. Tatăl meu, un cadru militar strict şi concis care nu se lasă înduplecat uşor şi mama, modelul meu şi dovada clară a sacrificiului din iubire, sunt cei cărora, eu şi fratele meu mai mic, le datorăm totul. Ne-au învăţat să trăim cu demnitate orice s-ar întâmpla. Să fim drepţi şi milostivi cu orice creatură, indiferent cât de nesemnificativă ar părea ea, pentru că orice lucru făcut din inimă contează.
# Curtea, gardurile, copacii, păsările, animalele, bătătura cu dejugătoarea, drumurile, cerul cu stelele, orizonturile, ploaia, vânturile, omătul, fulgerele, tunetele – ce erau pentru tine?
– Inspiraţie. Şi vor continua să fie până la final.
# Dar visele? Poveştile fantastice cu fiinţe nepământene? Credeai în ele?
– Da, şi încă o fac!  Străbunica obişnuia să îmi spună poveşti cu feţi frumoşi, fecioare capturate de balauri cu şapte capete, zâne, spiriduşi şi puterile pe care aceştia le aveau. Pentru copilul de atunci erau lucururi fascinante. Pentru adolescenta de azi sunt motivul pentru care mai are curajul să viseze.

„Scrisul este pentru mine o metodă de a mă păstra intactă, vie, completă”

# Şi au trecut anii… Cum te găseai pe alte trepte ale vârstei? Cine şi ce mai eşti?
– Sunt o parte din tot ceea ce am găsit în drumul meu. Se poate sesiza o diferenţă între ce am fost şi ceea ce sunt la momentul actual. Consider că am o maturitate aparte în gândirea pe care am căpătat-o acum, dar sunt încă un copil, ce-i drept.
Am alt mod de a gândi, mi-am schimbat gusturile şi preferinţele dar în esenţă, am să rămân mereu aceeaşi, în ciuda valurilor care mă iau câteodată.
# Ce e la răscruce de drumuri? La 17 ani? Ce te îndeamnă? Ce te cheamă? De ce te temi?
– La răscruce de drumuri sunt eu. Cea care aş vrea să fiu, dar încă nu sunt. La 17 ani sunt plină de idei şi de energie. Mă aflu în pragul marilor schimbări. A descoperirilor de sine.Acum, la aprope un an de la ultimul interviu, pot afirma că nu mă mai tem de nimic. Sunt pregătită să înfrunt realitatea cu ajutorul pasiunii pentru scris, pentru că am descoperit că noi suntem cei care facem ca, a trăi să fie cu adevărat o artă.
# Şi ce ai vrea să ajungi în viaţă? Ai proiecte? Te laşi la voia întâmplării? Ca o sămânţă purtată de vânt?
– „Nu mă gândesc la viitor, va veni el oricum”, spunea cândva Albert Einstein.
# Şi cum te-ai apucat să scrii? De ce? Evadare? Dulce zădărnicie?
–  Scrisul este pentru mine o metodă de a mă păstra intactă, vie, completă. M-am apucat de scris ca o formă de terapie în special pentru sufletul meu, căci nu-mi doream ca esenţa mea vie să evadeze în afara minţii mele şi să se piardă în van. Aşa că de aproape 3 ani scriu ca să mă menţin ancorată în realitate. Să pot face faţă provocărilor şi durerilor. Să mă exprim, fără să mă pierd.