Cu sute de ani în urmă sărbătorile de iarnă erau strict delimitate între ele. Prima sărbătoare, Crăciunul, avea o profundă semnificaţie religioasă, în timp ce a doua, Anul Nou, era mai mult păgână, ţinând mai mult de ritualul ancestral al renaşterii, al bucuriei şi speranţei unui nou început.
Obiceiurile de iarnă erau de o diversitate fantastică, peste an nemaiîntâlnind asemenea bogăţie şi ar trebui o carte de mii de pagini ca să le cuprindă. Răsfoind „la gura sobei” o carte cu copertele roase de timp mi-am notat pentru dumneavoastră câteva dintre ele.
Primul semnal al sărbătorilor de iarnă era dat de începutul postului Crăciunului. Renunţarea la cele trupeşti în favoarea sufletului reprezenta purificarea ce sporea dimensiunea marii sărbători a Naşterii Domnului Iisus Hristos. De Ignat se tăiau porcii. Oamenii aşteptau cu nerăbdare prima zăpadă, care să ofere un aşternut curat acestui ritual. Cei care participau erau serviţi cu mămăligă şi murături. Zâmbiţi, nu? Azi, sacrificarea este finalizată cu aşa-zisa „pomană a porcului”: gazda alege cele mai bune bucăţi din porcul încă aburind şi le frige pe jăratic, oferindu-le celor din jur. Şi miros frigăruile alea de te scot din minţi! La acestea se adaugă din belşug ţuică fiartă cu puţin piper. Poţi să rezişti? Bineînţeles că prin preajmă e şi cel cu corniţe, care plesneşte de mulţumire! De aceea, multe „pomeni” de acest gen se lasă cu certuri, cu bătăi şi, mult mai grav, chiar cu crime.
Urma Ajunul Crăciunului, cu colindele. Dacă astăzi abia se mai aud glasurile cristaline ale copiilor ce îndrăznesc să înfrunte nămeţii (în ultimii ani, din ce în ce mai rari), altădată cete de ţărani, în frunte cu preotul satului, colindau de răsunau văile.
De Crăciun, oraşele devin pustii şi satele foşnesc de orăşeni. Grătarele sfârâie şi dealurile răsună de manele. Şi bogaţii şi sărăntocii au golit cu câteva zile înainte magazinele şi vor să arate lumii cât de bine le-a mers în anul ce stă să se încheie. Urmează Anul Nou.
Pe vremea când nu se inventase Revelionul, Anul Nou semnifica intrarea întregului habitat într-un nou ciclu. Pluguşorul, căluţii, capra, cerbul, urşii semnificau participarea întregii naturi la marea sărbătoare a trecerii în an nou şi semnul unui an cel puţin la fel de roditor ca şi cel care se încheia în acele clipe.
Cu acest prilej obiceiuri ancestrale erau practicate de diverse persoane. Babele vrăjitoare aflau la trecerea dintre ani cum o să fie vremea în noul an. Pentru aceasta puneau câte o lingură de sare în douăsprezece coji de ceapă. Acolo unde sarea nu se topea însemna că o să fie o lună secetoasă.
Fetele mari puteau afla cu cine aveau să se căsătorească în anul următor. Mai multe se întâlneau la casa uneia şi începeau vrăjile. Pe plita încinsă erau aşezaţi doi peri de porc, unul reprezentând fata şi celălalt băiatul. Dacă perii se răsuceau în interior, cei doi urmau să se căsătorească. Tot atunci ele puteau afla cum va arăta alesul lor. Pentru aceasta, sub şase oale de pământ se aşezau următoarele obiecte: un ghem de lână, o bucată de pâine, un drob de sare, un inel, un pieptene şi un cărbune. Oalele erau aşezate cu gura în jos şi amestecate bine între ele. Obiectul găsit semnifica viitorul bărbat. Dacă găsea ghemul de lână, bărbatul urma să-i fie guşat. Dacă găsea bucata de pâine, bărbatul îi era bogat. Inelul semnifica pe bărbatul frumos şi mândru. Pieptenele însemna rău la suflet, cărbunele urât din cale afară.
Într-un alt obicei, fetele mari ieşeau la miezul nopţii afară şi mergeau la un gard, unde era locul mai întunecat. Fiecare îşi alegea un par, însemnându-l cu o aţă roşie. Dimineaţa fiecare mergea să vadă cum este parul pe care l-a nimerit noaptea. Dacă parul era drept, însemna că bărbatul îi va fi frumos. Dacă era strâmb şi noduros, fata se necăjea tare.
Dar m-am cam luat cu vorba şi Anul Nou se apropie cu repeziciune. Nu-mi rămâne decât să vă mulţumesc pentru că aţi citit săptămână de săptămână „Lecţia de istorie” şi să vă urez un An Nou mai bun și mai liniștit. La mulţi ani!
Prof. dr. Cornel Carp