”Stalin și poporul rus
Fericire ne-au adus,
Ana, Teo și cu Dej
Au băgat spaima-n burgheji.”
Era unul dintre cele mai clamate sloganuri ale anilor ’40. Cohortele de muncitori, ațâțate de agitatorii comuniști, simțeau că, în sfârșit, a sosit vremea lor. Până la urmă, asistăm la împlinirea vechiului precept biblic „Toate în viață se plătesc”. Aceasta pentru că nu puteai vedea un patron omenos, care din câștigul lui, de multe ori supradimensionat de munca angajaților, să le împartă și lor, așa cum spune Evanghelia, firimiturile de la masa bogaților. Lipsurile, mizeria vieții zilnice, lipsa libertăților politice adunaseră mari frustrări. (Astăzi parcă ar fi altfel!…). Toate acestea au făcut din muncitori o pradă ușoară pentru agitatorii ruși.
Planul rușilor era să intre în București pe 26 august 1944. Celula P.C.R., în frunte cu Lucrețiu Pătrășcanu, cel care comunica cu Palatul Regal, a reușit să convingă pe regele Mihai și pe ceilalți puciști să-l aresteze pe Antonescu la acea dată. Printr-o manevră abilă se urmărea instalarea, imediat după arestarea lui Antonescu, a unui guvern în frunte cu Ana Pauker, Teohari Georgescu și alți agenți pregătiți la Moscova. Ei se aflau în tancurile avangărzilor Frontului 2 Ucrainean.
Avantajul uriaș al instalării Guvernului Ana Pauker îl reprezenta faptul că regele Mihai era obligat să abdice imediat, în timp ce partidele istorice, P.N.Ț. și P.N.L., ar fi fost anihilate cu ușurință. Astfel s-ar fi ars niște etape care, după cum s-a văzut, au complicat oarecum lucrurile. Hotărârea precipitată a mareșalului Antonescu de a pleca pe front pe data de 23 august i-a luat pe toți prin surprindere. Acest fapt l-a determinat pe rege să hotărască în regim de urgență arestarea sa pe 23 august. În dimineața zilei, venit într-o fugă la palat, Lucrețiu Pătrășcanu numai că nu a strigat la regele Mihai: „Ce mi-ați făcut, majestate?!” Vă dați seama de ce. Această manevră neașteptată a făcut ca Teohari să mai aștepte un an până să ajungă ministru.
Teohari Georgescu s-a născut la București, în anul 1908, într-o familie modestă: tatăl său deținea o mică băcănie. Suficient pentru ca tânărul Georgescu să acumuleze mari frustrări. Dând dovadă de un oportunism ieșit din comun, se îndreaptă spre mișcarea comunistă. După câțiva ani de temniță, în 1940 ajunge la Moscova, fiind pregătit pentru acțiuni subversive în România. Acolo o întâlnește pe Ana Pauker (Hanna Robinsohn); împreună cu ea şi cu Vasile Luca (Luka Laszlo), va forma triunghiul ce va sta la baza viitorului guvern sosit la București, din păcate cam târziu, pe 30 august…
Citește și Lecţia de istorie. Un alt pas spre normalitate
Nu a avut mult de așteptat și a devenit ministru de Interne în Guvernul Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945. Timp de șapte ani, până în 1952, devine exponentul principal al represiunii maxime din acea perioadă. Este perioada când este decapitată elita românească, nu numai politică (care poate își ispășea astfel păcatele…). Este perioada experimentului de la Pitești, a violențelor inimaginabile de la Gherla și Sighet.
Este greșit dacă ni-l închipuim pe Teohari Georgescu un comunist îndoctrinat. Nu credea în Partidul Comunist. Ceea ce l-a făcut să strângă o avere impresionantă din șpăgile primite pentru a ușura traiul în pușcării al unor deținuți, în special evrei A depus-o în conturi din străinătate. Avea planuri mari. S-a mutat în cel mai select cartier al capitalei, într-o somptuoasă vilă confiscată. Se îmbrăca la croitori de lux. Era mare amator de jocuri de noroc, dar și de femei. Primea în audiențe soțiile unor deținuți, unii dintre ei în agonie, și, după o selecție „personală”, le promitea sprijin în urma unor favoruri sexuale pe care de multe ori le și primea. Practica atât de des această metodă mârșavă, încât i se dusese vestea în tot Bucureștiul.
Și cum „toate se plătesc în viață”, vine momentul 1952, când „tripleții” sunt eliminați de Gheorghiu-Dej, cu ordin de la Moscova. În zadar preciza în rapoartele sale că și-a îndeplinit misiunea încredințată de partid băgând în închisori peste 100.000 de oameni. Și totuși nu a avut soarta lui Lucrețiu Pătrășcanu, ajuns în fața plutonului de execuție, și nici a lui Ștefan Foriș, omorât cu ranga, murind în patul său, în 1976, la 68 de ani. Numai Dumnezeu știe de ce.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Viaţa la ţară
0 Comentarii