Studiul istoriei demonstrează că, într-o proporţie covârşitoare, conducătorii de state au căutat fie să o curteze, fie să şi-o însuşească funciarmente, cu scopul de a-şi crea cea mai bună imagine pentru posteritate. În epoca medievală, primele cronici de la curţile voievozilor distorsionau atât de mult faptele reale petrecute, încât trebuiau să fie împărţite la trei sau la patru pentru a fi cât mai aproape de adevărul istoric. Cronicarii erau dispuşi ca, în schimbul unor privilegii mai mari sau mai mici, să scrie o istorie pe placul domnitorului, plină de falsuri şi de omisiuni. Istoricii medievişti cunosc bine acest lucru. Mai mult decât atât, au existat şi numeroase situaţii când autorii unor istorii considerate false şi duşmănoase au suferit numeroase vexaţiuni, plătind chiar cu viaţa curajul de a fi înfruntat istoriile de curte.
Ulterior, lucrurile s-au schimbat. Modalităţile de scriere a istoriei diversificându-se, acestea au căpătat şi alte contururi decât cele impuse de autorităţi. Au apărut instituţii, academii, asociaţii profesioniste, care şi-au făcut un blazon de onoare din a nu scrie astfel de istorii, manifestând probitate şi competenţă. Acest fapt nu a făcut să dispară istoricii de curte, însă i-a determinat să fie mai rezervaţi în exprimări şi mai atenţi în soluţionarea materialelor faptice.
Noul regim comunist instaurat în România după cel de-al Doilea Război Mondial şi-a stabilit ca una dintre cele mai stringente priorităţi crearea unei noi istorii a românilor, care să devină o armă necruţătoare în bătălia declanşată pentru nimicirea vechiului regim. În acest scop, în virtutea „ajutorului frăţesc” pe care-l primeam atunci de la Răsărit, a fost trimis de la Moscova un „specialist”, Mihai Roller, care nici măcar nu avea studii de istorie. Acesta, împreună cu un grup de istorici autohtoni colaboraţionişti, a tipărit în 1947 „Istoria României” în haine noi. Mergându-se pe linia „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, istoricii care nu au semnat „pactul cu diavolul” au fost reduşi la tăcere. Este cunoscut cazul marelui istoric Gheorghe Brătianu, care a preferat să moară în închisoare decât să retracteze cele scrise despre Basarabia, ca fiind pământ românesc. Conceptele de patrie şi patriotism au fost scoase din uz, considerându-se că sunt în contradicţie cu internaţionalismul proletar. S-a atacat dur ideea de latinitate a românilor, evidenţiindu-se rolul „covârşitor” al factorului slav în formarea poporului român.
Voievozi şi alte personaje istorice (Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu şi alţii), care în activitatea lor avuseseră tangenţe cu istoria poporului rus sau cu doctrina socialistă (în cazul ultimului), au fost trecuţi în prim-plan, în totală discriminare cu alte personaje de aceeaşi mărime sau chiar mai importante (despre Mihai Viteazul, primul unificator al românilor, abia se pomenea). Este de notorietate cazul lui Alexandru Ioan Cuza, din care s-a creat un personaj eminamente pozitiv, un fel de voievod al ţăranilor. Pentru acesta s-a amintit doar în trecere rolul covârşitor al echipei care l-a secondat, formată din oameni politici cu o ţinută mult mai demnă decât a coruptului principe şi apoi domnitor: Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu, Alexandru Cretzulescu, Ion C. Brătianu, Nicolae Golescu şi alţii.
Una din temele predilecte asupra cărora noii istorici de curte s-au năpustit cu toată furia a fost, desigur, cea a monarhiei. Scopul principal a fost acela de a inocula în minţile românilor, în special ale generaţiei tinere, ura faţă de foştii regi. Pentru aceasta s-a ajuns a se afirma că prinţul Carol de Hohenzollern a venit în ţară ca un sărăntoc (erau caricaturi care îl prezentau cu haine peticite şi având în mână o valijoară), ulterior făcând averi fabuloase în urma exploatării crunte şi nemiloase a poporului român. Din păcate, sunt şi astăzi mulţi care cred în această gogomănie. Cititorul de astăzi, avizat, ştie că, la vremea aceea, familia Hohenzollern de Sigmaringen era una dintre cele mai bogate din Europa, cu descendenţi făcând parte din cele mai mari case regale şi nu mai aveau nevoie să se îmbogăţească pe spinarea poporului român. Dimpotrivă, se ştie că aducerea prinţului Carol pe tronul României a fost un mare succes diplomatic, la care şi-a dat concursul Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, şi pentru care marele om politic Ion C. Brătianu şi-a vândut o parte din avere. De altfel, toate evenimentele care au marcat cel mai important secol din istoria românilor (1848-1948) au fost prezentate ca fiind rezultatul acţiunii maselor populare, trecându-se sub tăcere rolul personalităţilor.
Din păcate, istoriile comuniste sunt pline de asemenea clişee.
Prof. dr. Cornel Carp