La trei ani de la alegerea sa ca domnitor, perioadă în care s-au făcut progrese importante pentru realizarea unirii depline de care, trebuie să recunoaștem, Cuza nu a fost străin, are loc evenimentul vieții sale: o cunoaște pe Maria Obrenovici. De aici înainte, timp de zece ani, pentru Cuza nu a mai contat nimic altceva decât Maria Obrenovici.
În 1860, când aghiotantul domnesc Charles Liebrecht (avusese aceeași ”soartă” ca și Vodă, de la soldat la colonel în nici un an de zile) i-o prezintă cu prilejul unei petreceri, Cuza, cât era el de macho, rămâne fără replică, având loc ceea ce prin saloanele de epocă se numea ”coup de foudre”. Avea și de ce: Maria Obrenovici, la 25 de ani, era de o frumusețe răpitoare. Avea un păr negru, bogat, ochi albaștri și un corp ce te băga în boală. Moldoveancă get-beget, se născuse la Iași în 1835, fiind mai tânără decât Vodă cu exact cinsprezece ani. Vârsta nu era nici pe departe un impediment, pentru că Maria avea deja o experiență de viață bogată, cu două divorțuri la activ, după o căsătorie cu un general sârb și apoi a doua cu principele sârb Miloș Obrenovici, cu care a avut un băiat, Milan, care va deveni ulterior regele Serbiei și de la care a păstrat numele pentru a se pierde adevărata identitate.
Întâlnirea fatală nu a fost deloc întâmplătoare, fiind minuțios pregătită de aghiotantul Liebrecht, care îi evaluase anterior potențialul și o va face și în continuare, periodic, cu simț de răspundere. Din 1860 orice șansă de realizare a lui Cuza ca om politic se pierde, prin viața sa deșănțată devenind o povară nu numai pentru mult încercata sa soție Elena, dar și pentru întreaga țară.
După doi ani conu Alecu era deja ”sclavul iubirii”. Pe 12 martie 1862 cumpără cu 7.000 de galbeni de la un oarecare Manolache Zefcari o vilă situată pe strada Biserica Amzei, pe care o face cadou iubitei. Locația avea un dublu avantaj: era situată pe o stradă laturalnică, puțin frecventată și, ce era mai important, foarte aproape de Palatul Domnesc. Suficiente condiții să devină în scurt timp ”căsuța noastră, cuibușor de nebunii…”. Și ca să vă faceți o părere despre valoarea investiției o să vă spun că o pereche de boi se vindea atunci cu zece galbeni, bașca mobilele aduse de la Paris, persanele și tablourile scumpe.
Din această iubire nebună au rezultat și doi copii, ambii băieți, Alexandru (1864-1889) și Dimitrie (1865-1883), pe care Cuza a avut bunul-simț să-i naturalizeze, deși se pare că unul semăna izbitor cu ”aghiotantul”. Cel doi au fost crescuți și educați de Elena Cuza, care își continua astfel martirajul în urma căruia va deveni o sfântă, venerată la sfârșitul vieții de o țară întreagă. Din nefericire, ambii au avut un destin tragic, sfârșind, după cum se vede, tineri; unul a murit bolnav de inimă, celălalt s-a sinucis din dragoste.
De cel mic, Dimitrie, este legată și o întâmplare care demonstrează că nu noi am descoperit ”apa caldă” și metoda scenariilor era folosită și atunci cu o eficiență la fel de mare. În primăvara anului 1865, an în care se născuse acesta, au fost mari inundații în București. Ziarele vremii spuneau că apa ajungea la burta cailor. În aceste împrejurări neprielnice, Cuza, însoțit de o suită, a mers la fața locului, în Colentina, pentru a evalua pierderile. În timp ce purta discuții cu prim-ministrul Kogălniceanu (încă nu se certaseră), apare în fața înalților demnitari o copaie în care se găsea un prunc scâncind. Toată asistența a exclamat în urale: „Minune! Dumnezeu i-a trimis lui Vodă un prunc!”. Copaia a fost pescuită cu grijă și Cuza l-a ridicat către cer și a strigat: „Te vei numi Dimitrie și vei fi noul domnitor al țării!”. Ultima parte a frazei a spus-o în gând. Aceasta nu înseamnă că nu s-a ținut de cuvânt. Nu numai că l-a naturalizat, dar a început să facă pași importanți pentru a fi desemnat urmaș la tron. În spate erau, firește, intrigile lui Liebrecht și ale Mariei Obrenovici. A fost, într-un fel, picătura care a umplut paharul.
Prof. dr. Cornel Carp