Dispozițiile art. 42, alin. (1), pct. 13 din Codul de Procedură Civilă privind imparțialitatea magistratului este cel mai uzual motiv de recuzare al instanțelor civile din România.
Conform acestor dispoziții „Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.”.
Imparțialitatea la care se face referire prin dispozițiile enunțate nu este definită în legislația românească, astfel pentru înțelegerea acestei noțiuni este necesar să apelăm la viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului și a tratatelor internaționale.
Imparțialitatea poate fi apreciată sub diverse aspecte, distingându-se un demers subiectiv, ce tinde a determina ceea ce judecătorul gândește în forul său interior într-o cauză anume, și un demers obiectiv, cu scopul de a cerceta dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa.

Totodată, în acord cu legislația românească, obligația de abținere a unui judecător în condițiile în care apreciază că nu poate judeca imparțial o cauză este impusă.
Dovedirea lipsei de imparțialitate sub forul subiectiv al judecătorului poate rezulta din comportamentul acestuia ostil (ostilitatea judecătorului vizează atitudinea acestuia în sala de judecată față de părți, ci nu soluționarea unor cereri preparatorii sau incidentale pe parcursul procesului civil), bazat pe prejudecăți sau pe convingeri anterior formate cu privire la cauza dedusă judecății.
Dovedirea lipsei de imparțialitate în viziunea testului obiectiv se raportează la fapte concrete prin care judecătorul creează în mod nejustificat o situație favorabilă uneia dintre părți.

Astfel, dacă în cazul analizei imparțialității sub aspect subiectiv este necesară o privire atentă asupra conduitei umane a judecătorului, reacțiile și replicile acestuia, ostilitatea față de o parte, reproșurile sau afirmațiile acestuia pe parcursul procedurii judiciare, sub aspectul analizei obiective a imparțialității este necesar a se analiza conduita procesuală a judecătorului, respectiv deciziile pe care le ia cu privire la rezolvarea unor incidente de natură procedurală sau limitarea posibilității unei părți în a își susține cauza, raportat la cenzurarea nejustificată a probelor propuse, apărărilor sau concluziilor acesteia.
Concluzionând, imparțialitatea unui judecător nu ține nici pe departe de capacitatea acestuia profesională de a judeca o cauză în mod optim sau moralitatea judecătorului, ci este un cumul de factori referitori la conduita umană și procedurală a judecătorului, în sala de judecată cu precădere, din care ar putea rezulta suspiciunea în ochii unui observator obiectiv că soluția judecătorului este încărcată de subiectivism, raportat la prejudecățile și convingerile acestuia.
Avocat Maria Cristina Leţu, doctor în Drept

Citește și Lecția de drept. Cererea de suspendare provizorie a executării silite

Citește și Lecția de drept. Avantajele notării în cartea funciară a locuinței familiei