Anul trecut, timp de aproape două luni, a călătorit. S-a dus la gară, a întrebat când pleacă primul tren, l-a luat şi aşa a început aventura. Fără bani, doar cu un rucsac în spate, în care se afla, un carneţel şi câteva schimburi. La aproape un an de atunci, a apărut şi epistola: „Jurnalul Soarelui”, povestea unei studente din Câmpulung care a experimentat jocul vieţii, adică al hazardului.
În aceste zile este prinsă cu examenul de licenţă în Actorie la UNATC, dar a avut timp şi să-şi lanseze volumul despre călătoriile hai-hui prin ţară. Alina Pietrăreanu este o câmpulungeancă de 21 de ani care anul trecut a vrut să-şi înfrunte temerile şi a pornit la drum fără nimic. Au ajutat-o gratuitatea pe tren, studentă fiind, dar şi ajutorul dat de mai mulţi oameni. A făcut autostopul, a căutat şi a obţinut cu greu cazare, i s-au oferit masă şi haine. Spune ea că a vrut să-şi ofere libertatea de a trăi eliberată de toate fricile. Şi a reuşit, chiar dacă, uneori, simţea nevoia să vorbească cu cineva apropiat sau să ştie în ce pat se trezeşte dimineaţă. Iar toată experienţa a depănat-o mai apoi, punând-o pe hârtie şi oferind tuturor „Jurnalul Soarelui”. Fără foto, fiindcă nu a avut aparat la ea, singura poză fiind făcută de o altă persoană. Iar prima lansare a cărţii a avut loc într-un tren, apoi, zilele trecute, la un bistro din Bucureşti.
Pe toată durata acestei călătorii speciale, Alina chiar a stat fără grija banului. „Nu am făcut nimic ca să câștig bani. Am primit pe drum mai mult decât speram, tot ce aveam nevoie”, a mai spus ea. Și aici vine surpriza cea mai mare, poate. „Hrana de la oameni a fost mult mai luxoasă, ca să zic așa, decât mi-aș fi putut eu permite și dacă aș fi plecat cu bani de acasă. Am mâncat la foarte multe restaurante, am mâncat și multă mâncare făcută în case special pentru mine. Chiar au fost multe delicii culinare. Toți au dorit să mă răsfețe cu ce aveau mai bun”, spune tânăra. În ceea ce privește schimburile, căci din București Alina a plecat doar cu hainele de pe ea, „a fost simplu”: „Am avut doar două tricouri, pe care le spălam prin unele case unde stăteam mai mult, ca să aibă timp să se usuce, iar la un moment dat, fiindcă într-un oraș am stat mai mult, a venit cineva cu mine la un SH mare și frumos și mi-am ales câteva haine, pe care le port și acum cu anume sentiment…”.
0 Comentarii