Cred că era în vara anului… 2014, undeva lângă Sacramento, mai precis în Folsom, orășel legendar mai ales pentru închisoarea unde a fost reținut o vreme un mare solist cowntry, Johny… și, na, că i-am uitat numele! Până termin de scris, poate-mi amintesc! Venisem pe bicicletă, una cumpărată de Daniela de la un Walmart și asta ca nu cumva domnul poet să obosească mergând pe jos și nu de alta, dar prin Americi nu prea există trotuar. Căscam gura la un grup de americani, toți trecuți binișor de 65 de ani. În România n-ar fi posibilă o astfel de imagine și asta fiindcă nu ai cum să aduni la un loc… 30-35 de bătrânei care să fie impecabil îmbrăcați în pantaloni de piele, ciocate în picioare și veste, tot din piele, cu lunguiețe fâșii; lângă toate acestea, la fiecare ins câte un… Harley, cel mai ieftin cam la 25 de miare de parai.
Mă fascina și mă fascinează teribil spiritul de libertate absolută american. Nu se compară… Îl am și eu. Nu este adevărat că toți ne-am născut liberi și nu este adevărat că suntem egali în fața lui Dumnezeu. Am argumente, dar nu scutur covoarele aici, acum. Nu suntem egali în nimic, nici cu mintea, nici cu trupul, nici cu sentimentul, nici cu nemernicia, nici cu bune, nici cu rele.
Niciunul nu era îmbrăcat la fel, cum nici cele 35 de motoare nu semănau între ele. Era un spectacol foarte mișto. Vorbeau încet, trăgeau din Marllboro și râdeau, tot timpul găseau o glumă. La un moment dat, habar nu am de ce și cum am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe… L-am sunat pe… (dacă o mie de ani v-aș lăsa și tot nu ați ghici!), l-am sunat pe domnul Constantin Stroe! Dumnezeu să îl odihnească! Mi-a răspuns destul de repede, sunam din America și sigur îi apărea pe ecran California, că așa se întâmplă, îți apare statul respectiv. După ce a răspuns cu vocea lui unicat ca timbru, timp în care emoțiile mele se astâmpărau, i-am spus că sunt eu, băiatul acela de la ziar care scrie poezii și le vinde cârciumarilor pe un cotlet! Am vorbit ceva peste juma de ceas, spre 40 de minute. M-a impresionat bucuria cu care s-a întins să mă bage în seamă, să mă laude chiar. Îl văzusem în nenumărate situații, ca și dumneavoastră, mulți dintre dumneavoastră. Apoi, nu știu cum s-a întâmplat, parcă la doi ani, a încetat din viață. Venisem în România pentru câteva zile. Am forțat timpul și am ajuns în cimitirul care mi s-a părut gol; nu știu dacă erau mai mult de 40 de persoane. În mintea mea veniseră la înmormântare mii de oameni, zeci de mii de oameni, care au pus pâinica pe masă datorită acestui mare om, un monument de caracter împletit cu enormă atitudine.
2 august 2018, în trecere prin biblioteca din Pitești. Tot în august parcă vine în vremea urbei un alt om de aur, inegalabil, irepetabil, nea Gicu Dobrin! Miercurea viitoare, despre ceva miraculos cu Nicole Dobrin!
Florian Silişteanu – un poet român printre ai lui
2 august 2018, Piteşti