Am un succes total şi aproape deplin în materie de… adaptabilitate. Obişnuinţa este unul din marii duşmani ai mei, la fel şi îndemânarea de a face ceva de complezenţă, de a fi amabil aşa de ki-ki! Am dat examenul de sală pentru permis… şi… am picat! Nu din vina domnului Emil Angheloiu, cu care nu mă trag de şireturi, ci din vina siliştenilor din capul meu care zburdă încă pe câmpia libertăţii. M-am pus cam târziu cu burta pe carte şi îmi asum. Ceea ce nu îmi asum este spuma făcută fix de ziua mea, în care l-am văzut pe Cartianu la Realitatea… Discuta aprins despre faptul că România este campioană la morţi pe drumurile publice şi asta din cauza carosabilului. Nu e, bre, oltene, mormanul de cruci pe asfalt din cauza guvernanţilor sau a drumurilor (pe care se circulă bine), ci din preamărita şi nesimţita atitudine a şoferilor care sunt români la volan, unii răi, ai dreacu de şmecheri, care nu au habar nici de linia continuă nici de a fi preventiv şi nici de a păstra în vigoarea de sine… obligaţiile, alea care ne îndoaie, ne cocoşează şi de care fugim mişeleşte. Mut un pic macazul verbului spre şesul lin şi al nimănui din mediul rural. Am de la o vreme ocazia să constat şi subliniez şi îmi asum crunt faptul că… scârba lumii şi a lui Dumnezeu s-a născut, ca şi veşnicia lui Blaga, la sat. Am câteva argumente foaaaaarrrttteeee serioase. De exemplu: la oraş nu prea mai merge nici cu evaziunea, nici cu golăneala cocalarilor, nu mai merge nici cu mânăreala şi nici cu clanţa mare! E multă presă, e poliţie de bună factură, în sensul că numărul poliţiştilor serioşi îl depăşeşte pe cel al corupţilor, şi… tot aşa. Pe partea cealaltă, la sat, la ţărănoaia nu e presă, nici sersea nu umblă prin comună să atragă atenţia că ciumideii de pe microbuze şi autobuze nu dau bilet călătorilor (nici măcar nu vezi umbra de la cotor la ţară ciorditorii de lemne se plimbă nestingheriţi prin comună cu un ARO şi tot la ţară nu se îngrămădeşte nimeni nici cu bon fiscal nici cu altele.
O mână spală pe alta şi amândouă obrazul. Ceea ce te scoate din minţi este că tocmai aceşti derbedei îţi sar la cap cu patriotism cu tot sau cu eticheta care îţi dă de înţeles că e neam cu cine ştie ce miliţian de pe la oraş. Observaţiile mele sunt culese din Căteasca, o comună cu primărie în care domnesc liniştea şi cuminţenia, în care caprele au dispărut în negura unei măsele cariate a cotidianului. Dar să nu ne avântăm prea tare, pentru că toată lumea are pe cineva sus-pus şi nimeni ceva de arătat cu degetul. Una peste alta, o cârdăşie în care se sufocă, vrei, nu vrei, plâpânde atitudini căldicele. A nu se înţelege că satele sunt pline de sfinţi, că riscăm să picăm din calendare. Neavând obiceiul să umblu cu înregistrări, am tendinţa să mă arunc cu capul înainte.
Ei bine… am început să adun argumente, dovezi şi fel şi fel de amănunte informaţionale care pot fi repede adunate să constitue… apărarea! M-am lăsat de feizbuc (ştiu că se scrie facebook) cel puţin deocamdată. La ce bun dacă îngerul meu umblă cu cheia la gât printre oameni? Fu ziua mea şi nu tu aspirator şi nici fineţuri crepusculare, ci doar o pace şi o bucurie fără margini. Nouă computere, patru observatori plătiţi regeşte, eu şi o tipă care trage cu coada ochiului spre ecranul pe care scrie mare… „Jurnal din cana cu păsări” la biblioteca din centrul Piteştilor.
Florian Silişteanu, 11 octombrie 2018, organizând un referendum pentru păstârnac