Cred că prima și prima dată în viața mea m-am îndrăgostit când eram la grădiniță. Moda în epoca preșcolară, mă refer la segmentul muzical, era… “A lu Nelu, a lu Nelu, hai la joc,/Să ne fie, să ne fie cu noroc…” Şi tot așa până când mi-am luat o sfântă pălmuță – și prima și ultima! Era înaltă și la fel de frumoasă ca mine! În acel an venise prin sat Sfântul Petre, spărgea la lemne țăranilor care pupau icoana în prima duminică de după Irod! În acel an aveam să petrec cea mai grozavă iarnă din ultima sută de ani! Nu știam să citesc încă, dar dădeam semne de oboseală cronică de fiecare dată când bunicul învârtea hârtia de un leu – semn că bine ar fi să înțeleg că, în viață, dacă ești mai scund decât litera î, crăpi înaintea zorilor! Pe bunica am pierdut-o când am împlinit șapte ani! De atunci și până am împlinit 33 de ani nu am mai fost la nicio îngropare! Sunt într-un fel de depresie în joia asta a scrisului pentru “Jurnalul”, zi în care am cules gutuile toate; în joia asta am chef să plâng! Ca atare, tema acestei ediții ca rubrică e compromisă! Se cam numește… mântuială! Văd la tv cum că în București la o casă, în doar două camere, locuiesc 15 mii de basarabeni! Bre! Nu m-am dilit! Încă! Știu că și în Pitești au fost cazuri! Pe vremea permiselor! Îmi vine să îmi iau lumea în cap! Am totuși și bucurie care întâmpină. Și tot de la tv vine! L-am văzut la Ianțu, la TVR, pe unul dintre cei mai de bun-simț oameni pe care îi cunosc; e vorba de Lucian Pârvulescu, băiatul lui Papa Octav, unul dintre cei mai interesanţi oameni de cultură pe care i-a avut Piteștiul! Mi se pare că n-a trecut în etapa câștigătoare, de Lucian spun, dar sunt dispus să aplaud atitudinea lui și să-l laud în “Jurnal”!
Florian Silişteanu – un poet român printre ai lui, în drum spre Veneţia!
15 nov. 2018