Pocuţia, teritoriul care desparte nordul Bucovinei de Maramureşul istoric a reprezentat întotdeauna importanţă nu prin bogăţia teritoriului său ci prin poziţia strategică pe drumul dintre stepele Euroasiatice şi bazinul Dunării Mijlocii. Pe aici au trecut maghiarii când au cucerit Panonia, pe aici au venit mongolii când au vrut să cucerească Europa, pe aici vor trece de mai multe ori tătarii pentru a-i ajuta pe turcii otomani în războaiele cu Sfântul Imperiu. Cercetări moderne ne arată că Pocuţia a aparţinut în secolul al XIII-lea Ţării Iaşilor, care a controlat pentru o perioadă teritorii importante ale Moldovei. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, se pare că a aparţinut şi puţin cunoscutei Ţări a Şepeniţului care printr-o alianţă matrimonială s-a unit mai târziu cu Moldova. Cert este că odată cu întărirea şi expansiunea Moldovei în vremea lui Petru Muşat, înţeleptul şi bogatul domn caută metode de a prelua controlul asupra acestei regiuni strategice. Ceea ce va reuşi în contextul războiului purtat de regele lituanian al Poloniei Wladislaw Jagello cu agresivul Ordin al Cavalerilor Teutoni. În 1388, pe fondul unei acute lipse de resurse financiare, regele cere ajutorul financiar al vasalului său moldovean. Acesta îl împrumută pe rege cu patru mii de ruble primind ca zălog întregul ţinut al Haliciului. Nereuşind să restituie decât o mie de ruble, regele polon îi lasă domnului moldovean în stăpânire Pocuţia cu cele două cetăţi importante, Kolomeea şi Snyatin. Polonezii nu se vor împăca niciodată cu pierderea Pocuţiei şi va începe o adevărată cursă de recuperare a ei. Nici moldovenii nu vor ceda uşor, astfel că domnitori puternici precum Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Sfânt vor recupera Pocuţia. Cel care va pierde definitiv Pocuţia va fi Petru Rareş în 1431, în urma bătăliei de la Obertyn. Atât de mare era ura magnaţilor polonezi faţă de Petru Rareş încât în momentele critice ale invaziei lui Sulleyman Magnificul în Molodova (1538), nu numai că nu îl vor ajuta pe domnitorul român dar îl vor ataca simultan cu acesta.
În 1600, după alungarea din Moldova a lui Ieremia Movilă şi a oştilor sale polone, Mihai Viteazul îi porunceşte celui mai capabil dintre generalii săi, Baba Novac, să facă o incursiune în Pocuţia cu 7000 dintre oştenii săi, deoarece avea informaţii că populaţia ruteano-moldoveană a provinciei îl aşteaptă ca pe un eliberator. Ceea ce era adevărat, deoarece în 1596, prin Uniunea de la Brzesc, Jan Zamoyski îi forţase pe aceşti locuitori să renunţe la confesiunea ortodoxă pentru cea nouă, uniată (greco-catolică) trecând astfel sub autoritatea papală. Riposta polonă îl va face pe Mihai să piardă inclusiv tronul Ţării Româneşti, obligându-l să meargă la suzeranul său  neloial, împăratul Rudolf al II-lea.
În 1772 are loc prima împărţire a Poloniei prin care Galiţia (inclusiv Pocuţia) revin Sfântului Imperiu. Trei ani mai târziu, noii provincii avea să i se adauge şi Bucovina, facilitându-se astfel colonizarea ruteană masivă în această străveche provincie românească. Rutenii s-au dovedit supuşi loiali împăratului de la Viena, iar disoluţia monarhiei dualiste în 1918 i-a lăsat fără protectorul pe care şi-l doreau. Sub protecţia legionarilor ruteni, liderii provinciei proclamă la 1 noiembrie 1918 Republica Ucrainei de Vest, cu capitala la Lvov. Deşi formal această republică se va uni cu Republica Ucraina proclamată la Kiev, unirea nu va deveni efectivă cele două entităţi având obiective total diferite. În timp ce ucrainienii de la Kiev erau preocupaţi de războiul cu bolşevicii, cei de la Lvov încercau să preia sub control Bucovina, Transcarpatia (cu Maramureşul istoric), micuţa republică a lemkilor şi boikilor dar şi provinciile vestice ale Galiţiei aflate sub controlul legionarilor polonezi.
Reacţia hotărâtă a armatei române care-i alungă pe legionarii ruteni din Bucovina şi Transcarpatia îi determină pe aceştia să demareze tratative cu bolşevicii, care doreau să creeze o punte cu Republica Maghiară a Sfaturilor. Sesizând pericolul, Ionel Brătianu propune Conferinţei Marilor Puteri pe 8 mai 1919 să preia controlul Pocuţiei şi să realizeze joncţiunea cu legionarii polonezi ai mareşalului Pilsudski.
În 22 mai va începe ofensiva românească încheiată în noaptea de 29/30 mai când are loc joncţiunea cu armatele poloneze la Otânia. Creându-se această legătură, se va putea întoarce în Polonia Divizia a patra Carabinieri condusă de generalul Lucjan Żeligowski, prin Bucovina şi Pocuţia.
Deşi nimeni nu cere românilor să se retragă din Pocuţia, guvernul român predă această provincie autorităţior poloneze în intervalul 17-25 august renunţând de bunăvoie la un străvechi pământ românesc deşi numeroasa populaţie evreiască a provinciei dorea să rămână sub protecţia autorităţilor române. Pierderea Maramureşului istoric şi a Pocuţiei cauzată de indecizia şi incapacitatea autorităţilor de la Bucureşti precum şi a hotarului pe Tisa refuzat cu încăpăţânare de Marile Puteri (ce-şi încălcau astfel promisiunile făcute românilor în 1916), vor crea României interbelice o situaţie geostrategică extrem de fragilă, cu graniţe imposibil de apărat, ducând în cele din urmă la prăbuşirea din 1940.
Prof. Ştefan Dumitrache