Invitaţie la o dezbatere. Elegie pentru revistele literare

de | 26.01.2023 12:00 | Actualitate, Cultură, Home

Când Adrian Cioroianu mi-a mărturisit intenția sa de a organiza un simpozion național al revistelor culturale din țară, mi-am exprimat scepticismul că parterul Bibliotecii Naționale a României, instituție pe care o conduce, va fi îndestulător pentru cele peste 200 de reviste care apar. Atât de multe?!, și-a exprimat mirarea. Cam atâtea, puneți la socoteală patru reviste din Craiova, patru din Pitești, una din Curtea de Argeș a acad. Gh. Păun, una din Domnești, cine știe câte în București ori Iași, i-am răspuns. Destul de multe pentru o țară în care se citește puțin. Pentru că nu există 200 de direcții literare în clipa de față pe la noi, care să justifice apariția unei noi reviste, decât dacă e una de „gașcă” sau de „refuzați”.

Despre pasiuni, energii, orgolii și lovituri sub centură…

Dar nu multe persoane cunosc câte lucruri se întâmplă în culisele apariției unei reviste, bună sau rea, câte pasiuni, câte energii, câte orgolii, câte lovituri sub centură. Cineva a îndrăznit să ridice voalul referitor la aceste lucruri și s-a trezit că a cotrobăit, în numele dreptului la opinie, în zeci de cuibare cu viespi. A publicat, pur și simplu, un articol, în mai 2019, tocmai în revista la care fusese redactor și era colaborator, „Familia” din Oradea, intitulat, nevinovat, „Elegie pentru revistele literare”. Ce a urmat a povestit în volumul „Pe ce lume trăim? Simptome” (Editura ȘCOALA ARDELEANĂ, Cluj-Napoca, 2022). O carte amară, despre care dl. Ion Simuț crede că sunt printre puținii care ar avea curajul să scrie (ce-i drept, câțiva amici literari m-au și sfătuit să nu o fac). Dar e vorba despre o carte, pentru numele lui Dumnezeu, nu despre un avion hipersonic invizibil!

Ce-i drept, articolul d-lui Ion Simuț a avut urmări. Imprevizibile. Neplăcute pentru sine, mărturisind că niciodată nu a fost mai singur în viața literară. Cei care l-au sprijinit, într-un fel sau altul – Ovidiu Șimonca, Radu Vancu, Liviu Antonesei, Virgil Diaconu, Marius Chivu, Cassian Maria Spiridon – pot fi socotiți marginali. Nu dau tonul. Nicolae Manolescu scria, în 2008, că „Ion Simuț este cel mai aplicat comentator al simptomatologiei literare de astăzi”. Un rol pe care și l-a luat în serios. Nu bănuia că la o lună după articolul său, Mircea Mihăieș, redactor-șef al revistei „Orizont”, o să scrie: „Într-o lume normală, Ion Simuț ar trebui să devină în toate revistele culturale ale țării nomina odiosa”. Și a devenit. Dar nu suntem într-o lume „normală”, d-le Mihăieș. Știți și dv. de ce s-a retras Dorin Tudoran din actualitatea literară.

Mai mult. Ioan Moldovan a pierdut conducerea revistei „Familia” pentru găzduirea articolului, revista însăși și-a pierdut personalitatea juridică (așa cum avea „Argeș” la începuturi – sediu, redactori cu cărți de muncă, mașină cu șofer, contabil, îngrijitoare), devenind un compartiment în cadrul Bibliotecii Județene Bihor, iar redactor-șef a fost numit scriitorul Mircea Pricăjan.

Citește și Ce „tunuri” s-au tras pe urma caselor memoriale! Şi dăm exemplul casei lui Vladimir Streinu

Citește și Scriitori din ţară, premiaţi de “Cafeneaua literară” la Centrul Cultural Piteşti

„Avem o presă literară inflaționistă, șablonardă, uniformizată, rubricardă, îmbătrânită, inerțială, nejurnalistică, indiferentă la public…”

Vechi cititor de reviste – din 1968, începând cu primul număr din „România literară” – dl. Simuț poate vorbi în cunoștință de cauză. Cu durere, cu obidă, sintetic, din interior, „la chestiune”. Despre declinul presei literare, nu trebuie să ne împăunăm cu cantitatea sau că fiecare redacție e burdușită cu revistele primite „la schimb”. Trebuie să știm că doar trei reviste contează pe piața ideilor din România de azi, fiecare cu publicul său – „România literară”, „Observatorul cultural” și „Dilema veche”. Firește, multe reviste au sărit ca arse la o asemenea aserțiune. Una ce ar fi trebuit să declanșeze o dezbatere națională, nu punerea la zid a autorului acesteia.

Dar să-i urmărim, la liniuță, celelalte puncte de vedere:
— lipsa de public a revistelor;
— lipsa de interes pentru public;
— pentru cine scriem?;
— consolarea cu ideea că ne citește cel despre care scriem ori că o cronică poate servi la dosarul U.S.R.;
— ignorarea rolului vânzărilor: „dacă o revistă nu se vede pe piață și nu rezistă pe piață, atunci ea nu există”, spune, scandalizant, dl. Simuț. Un adevăr aplicat la revista „Steaua”;
— din ce trăiesc aceste reviste ce nu se vând? Din subvenții de la stat (consilii județene, locale, Ministerul Culturii, A.F.C.N.), dar „întreținerea de la stat moleșește”;
— cea mai mare parte dintre redactori reunește intelectuali de dreapta, beneficiari de subvenții de… stânga (scandalul nerecunoscut de nimeni);
— marea majoritate a șefilor de revistă o reprezintă scriitorii pensionari reîncadrați, în dauna tinerilor.

În concluzie, crede dl. Simuț, „avem o presă literară inflaționistă, șablonardă, uniformizată, rubricardă, îmbătrânită, inerțială, nejurnalistică, indiferentă la public, nevandabilă, sectară, provincială (…) Ceea ce vedem sunt stafiile lor”.
Tăcerea a cuprins articolul d-lui Simuț, ca să nu mai vorbim de carte. Cu care putem sau nu să fim de acord. Dar cu toții ne dorim o literatură vie, cu reviste vii, nu de pus la colecție. Credem că nu e târziu să provocăm o dezbatere în acest sens. Iar dacă numele d-lui Simuț a ajuns „nomina odiosa”, problemele ridicate sunt reale, în mare parte, iar cei care gândesc astfel sunt legiuni, inclusiv membri ai U.S.R.

Citește și Luptele din împrejurimile Mateiaşului pentru apărarea Câmpulungului în 1916

Citește și Aurel Sibiceanu și Ion Pantilie, laureați ai revistei „Cafeneaua literară”

Articol scris de Jean Dumitrascu

Distribuie!

0 Comentarii

Înaintează un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *