Daniel Ilie Turcea, „singurul poet creștin-ortodox în sens filocalic și paterical din vremea noastră”, după cum frumos și cuprinzător l-a descris părintele arhimandrit Nicodim Bujor, s-a născut la data de 22 iulie 1945, în orașul Târgu Jiu, fiind al doilea dintre cei patru copii ai familiei de intelectuali Gheorghe și Maria Turcea. Copilăria și adolescența și le-a petrecut în Pitești, mama lui predând matematica la vestitul liceu „Nicolae Bălcescu”, care în prezent se numește Colegiul Național „I.C. Brătianu”, în cinstea ilustrului om politic, absolvent aici.
A scris prima poezie în clasa I
Talentul poetic al lui Daniel Turcea s-a manifestat de timpuriu, prima lui poezie - intitulată „Corabia” - fiind afișată la gazeta de perete a școlii pe când avea doar 7 ani și era în clasa I. În ciuda vârstei fragede, creația nu era naivă, simplistă, ci una care denotă o precocitate a gândirii: „Poezia vădea o înțelepciune superioară unui copil de vârsta lui, avea tâlcul ei, care ținea de latura duhovnicească a problemei” (Lucia Turcea). Anii liceului și ai studenției (la Arhitectură) sunt marcați de influența literaturii materialist-dialectice asupra gândirii, având ca efect rătăcirea de la Adevăr și căutările poetului prin învățăturile filosofiilor orientale. Sub această influență va scrie prima lui carte, intitulată „Entropia” (1970), pe care o va regreta profund după întoarcerea la Hristos.
Deranjat de afirmația renumitului profesor Ștefan Baciu de la universitățile din Madrid și Honolulu (Hawaii), care - traducând „Entropia” în limba spaniolă - a afirmat că „Daniel este cel mai mare budhist din sud-estul Europei”, i-a răspuns ferm: „Niciodată n-am vrut să devin budhist […]. Am suferit ca tot poetul român nostalgia Asiei. Nu știu ce au simțit și cu ce gust au rămas ceilalți, dar eu, după ce-am trăit în scris această vrajă, am acum un gust sălciu și cu tristețe privesc în urmă. […] Europa câștigase întâlnirea cu Asia, cu tot ceea ce avea Asia atunci și în întâlnirea cu maniheii. Și iată că acum, după sute de ani, deschidem învinșilor porțile! Nu! Cu bucurie mărturisesc vindecarea! Niciodată budhismul nu va ridica omul la Euharistie! Niciodată yoga sau meditația transcendentală nu vor micșora taina sau puterea ascezei gândului la Părinții ortodocși ai pustiei. […] Nu, nu sunt budhist, chiar dacă zenul pare școală de poezie. Sunt ortodox și mă bucur! Am greșit, dar poate că numai așa puteam înțelege. Am scăpat de povară. Vă mulțumesc pentru tot, dar mai ales pentru prilejul mărturisirii. Sper să vă pot trimite, cât mai curând, a doua carte”.
Citește și “Îndreptarea legii”, unul dintre primele coduri de legi din Ţara Românească, la Biblioteca Judeţeană
În câteva zile s-a epuizat tot tirajul cărții „Epifania” la Librăria „Eminescu”
Momentul decisiv al revenirii l-au constituit întâlnirea providențială cu părintele arhimandrit Arsenie Papacioc și spovedania de aproximativ 8 ore, în care i s-au dat răspunsuri la toate întrebările care-l frământau. Despre această spovedanie, părintele Arsenie avea să mărturisească, fără exagerare, că a fost cea mai grea din viața lui: „La un moment dat, între noi s-a lăsat acea tăcere care grăiește mai mult decât orice cuvânt. El n-a mai avut ce să mă mai întrebe și a depus armele. A început să plângă de căință, iar eu am început să plâng de bucurie! Întâlnirea în Duh avusese loc! S-a întâmplat cu el o minune! […] Așa o pocăință mi s-a părut de-a dreptul eroică! Îți spun drept, în pușcărie am spovedit savanți, oameni de mare cultură și aleasă noblețe sufletească, dar cea mai grea spovedanie pe care am avut-o-n viața mea a fost cea a fratelui Daniel”.
În anul 1978 a fost publicată „Epifania”, a doua lui carte, trecută „ca prin urechile acului” de cenzură, un rol foarte important în determinarea acordului de tipărire dat de Marin Preda avându-l vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania (atunci arhimandrit și director al Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române), care evocă întâmplarea în „Memorii”, cu concluzia: „Așa am devenit eu nașul lui Daniel Turcea!”. Poeziile din acest volum au fost scrise „pentru Dumnezeu” și cu gândul de a-i ajuta duhovnicește în primul rând pe colegii de breaslă. În câteva zile s-a epuizat tot tirajul, la Librăria „Eminescu” fiind coadă ca la pâine.
Citește și Un prefect de Argeş, printre primii eminescologi!
Una dintre dorințele arzătoare ale poetului a fost să devină preot
Una dintre dorințele arzătoare ale poetului a fost să devină preot, bunicul din partea mamei provenind dintr-o familie cu tradiție preoțească întinsă pe multe generații. Deși a fost admis cu medie foarte mare la Institutul Teologic Ortodox de Grad Universitar din Sibiu, uimind comisia de examinare, Departamentul de Stat pentru Culte nu i-a aprobat dosarul de înscriere, pe motiv că este mai mare nevoie de arhitecți. Citindu-i peste ani manuscrisele poeziilor, părintele Dumitru Stăniloae a mărturisit: „Se vede că are o cultură teologică profundă, din familiaritatea lui cu Dogmatica mea și cu tot ceea ce-am scris în subsidiar, comentarii personale, din Filocalia românească, ale cărei volume, care-au apărut până la sfârșitul vieții lui, se vede că le-a studiat în amănunțime”.
Din păcate, într-un timp foarte scurt de la acest moment important al vieții lui, o boală necruțătoare i-a pricinuit chinuri asemănătoare cu ale mucenicilor, dar le-a primit și răbdat fără cârtire timp de opt luni. O doamnă asistentă avea să mărturisească: „Nu numai că n-am mai întâlnit un bolnav ca Daniel, dar nici măcar nu mi-am închipuit să existe așa ceva, un asemenea om. Noi ne făceam serviciul, iar el tot timpul se considera dator să ne mulțumească. N-ar fi deranjat pe nimeni cu nimic, ca să nu mai spun că suporta chinurile îngrozitoare pe care le avea cu o răbdare de înger, nu de om!”. Perlele duhovnicești cele mai alese, rodite în această perioadă de cruntă suferință fizică, sunt poeziile scrise cu gândul că nu vor putea fi publicate niciodată, dar care - prin Pronia divină - au văzut lumina tiparului în anul 2011, la Editura Doxologia, sub titlul „Epifania, cele din urmă poeme de dragoste creștină”.
Citește și Pianistul Daniel Codăuş sau zborul frânt al unui geniu
În Prefața scrisă încă din anul 1991 (după lecturarea manuscriselor), părintele Dumitru Stăniloae afirmă că aceste poezii sunt asemănătoare cu „Imnele iubirii dumnezeiești” ale Sfântului Simeon Noul Teolog. „Tema lor principală este Lumina”, secondată și întrepătrunsă de Iubire, poetul arătând și direct că „identitatea între Lumină și Iubire a aflat-o la Sfântul Simeon, într-o poezie intitulată «Sfântul Părintele nostru Simeon Noul Teolog», în care se mărturisește puternic inspirat de gândirea acestuia, descriind înțelesul multiplu al trăirii luminii lui Hristos de cei ce o primesc: «Îngenunchind înaintea ei/ Lumina privind în Iubire/ Lumina grăind în Iubire/ Lumina ce-nțelege Lumină ce vede Lumină/ Lumina ce luminează Lumină/ Iubirea ce-ncepe-n Iubire/ și e Dumnezeu al Iubirii»”. Prefața se încheie cu o mărturie foarte importantă: „Poezia lui Daniel Turcea este categoric creștină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră și cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime și căldură despre Ortodoxie, de fidelă redare și de profundă trăire mistică a învățăturii creștin-ortodoxă. O poezie care se va impune în lumea întreagă!”
A plecat în veșnicie la vârsta de 33 de ani
Poetul a plecat în veșnicie la vârsta de 33 de ani, „vârsta bărbatului desăvârșit”, în data de 28 martie 1979, după ce părintele Sofian Boghiu îl împărtășise - în spital, la praznicul Bunei Vestiri. Slujba Înmormântării a fost oficiată la Mănăstirea Cernica, de un sobor impresionant și pentru vremurile noastre, sub protia Episcopului-vicar patriarhal Antonie Plămădeală, viitorul Mitropolit al Ardealului.
Sursa: ziarullumina.ro
Citește și Recuperarea lui Henri Coandă s-a făcut via Piteşti, înainte de a fi primit de Ceauşescu
0 Comentarii