Cultura și civilizația unei așezări umane se citește în stradă. Aici se descarcă toate drumurile din afară, pe aici circulă autobuzele și autoturismele, pe marginea străzii se înșiră copacii, rândurile de flori, băncile pentru pietoni, trotuarele pentru trecători, pe aici curg râurile de oameni, la muncă, la piață, la promenadă, la școli, la biserici, la instituții, la gări, la universități; în stradă dau ușile și ferestrele primăriei, prefecturii, bibliotecii, muzeelor, centrului cultural și caselor de cultură, teatrelor, muzeelor, filarmonicii, vitrinelor de magazine și de farmacii. Din stradă se intră la poliție, la justiție, la locul de penitență, în parcuri, în restaurante, în spitale, în cimitire.
De pe stradă îți dai seama de civilizația, cultura, prosperitatea sau sărăcia cetățenilor. După mersul și după vorba lor, după înfățişare: fețe vesele, zâmbitoare, luminoase sau triste, obosite, ofilite, resemnate. Îmbrăcămintea, coșnița de piață, cumpărăturile din magazine spun și ele câte ceva. Praful, gunoaiele, spațiul verde, parcările, haitele de câini fără stăpân grăiesc de la sine.
Dar peste toate, domină zeul automobilului. Flămând, agresiv și hrăpăreț, care înghite hulpav spațiul urban. Șiruri de tei și alți copaci plantați pentru protecție și frumusețe, ronduri de flori, hectare de trotuare și de garduri vii s-au sacrificat pentru lărgirea străzilor care devin din ce în ce mai neîncăpătoare. Poluarea crește, noxele ne îmbolnăvesc și ne bagă în spitale, dar este cineva în stare să renunțe la automobil? Mașina a devenit scopul principal al modului de viață pentru mulți cetățeni.
Alienarea pune stăpânire pe noi. O auzeam pe o doamnă, într-o cancelarie școlară: „Mi-e dor de mașină. Mi-au închis-o într-un garaj. O aveam pe stradă, sub ferestre. Mă sculam de câteva ori pe noapte s-o privesc și mă culcam liniștită!”
Am ajuns să iubim obiectele? Să ne transferăm dragostea de la om la ele?
Cultura și civilizația merg de la începutul începutului mână în mână. Dar nu în aceeași cadență. Cultura poate să stagneze, ba chiar să intre în decadență, dar se recuperează și își croiește drum în viitor. Dar civilizația poartă în ea de la început blestemul de a se dezvolta sacrificând din sine. Beneficiind de avantaje de la colibă, peșteră, locuință lacustră, la apartamentul modern din blocul de locuințe cu baie, lumină electrică, aer condiționat, încălzire centrală suntem oare mai fericiți?
Automobilul. Stăpânul nostru. Sclavi ai lui de bunăvoie. Și dacă tot îl avem, nu putem să îl cărăm în spinare. Ne trebuie loc de parcare. Și așa se face că măsurăm civilizația unui oraș după densitatea mașinilor. Dar cum stă urbea noastră printre celălalte pe această scară a civilizației urbane? Se spune că avem un oraș frumos, curat și bine dotat. Am avut de multe ori prilejul să felicităm primăria, consiliul, pe primul edil pentru inițiative, proiecte, realizări: piețele publice, parcurile, băncile pentru odihnă, jocurile de copii, spațiile verzi, concertele în aer liber, spectacolele sportive, spectacolele artistice pe scene în aer liber, festivalul Zavaidoc, statuile, filarmonica, Simfonia Lalelelor, expoziții, câte și mai câte… Dar mai sunt multe de făcut. Civilizația străzii mai este poluată și la Pitești de mulțimea cerșetorilor, aurolacilor, boschetarilor, subteranilor din canale, haitelor de câini fără stăpâni. Ca să nu mai vorbim de poluarea care ne amețește și ne asurzește…
Ne iubim mai mult automobilul decât semenii. Decât nevasta. Decât părinții. Decât credința. Decât istoria. Decât ne iubim pe noi. Iubim obiectele. Le privim, le mângâiem, le dezmierdăm. Le vorbim. Le luăm cu noi în vis. Parcă ar fi să înnebunim. Ne dezumanizăm?
Mai sunt și necazuri provenite din greaua moștenire. Cum ar fi distanța prea redusă dintre corpul D al universității de stat și blocul de locuințe PS4 de pe fundătura Teilor, colț cu strada Smeurei. Un spațiu atât de redus încât studenții pot privi pe geam în apartamentele de vis-a-vis, se pot privi în oglinzile din acele încăperi, în bucătării și chiar în paturile locatarilor. La rândul lor, locatarii din apartamente își pot odihni privirile pe pletele studentelor sau în decolteele lor. Spectacole amuzante, dar cu încălcarea dreptului la intimitate. Iar autoritățile nu au posibilități să rezolve această anomalie scăpată din vechea sistematizare. Cele două construcții nu sunt așezate pe roate ca să poată fi îndepărtate. Ca să o dăm pe glumă, singura soluție ar fi ecranarea spațiului. Dar cu ce altceva decât cu o perdea de fum de la țevi de eșapamente și zgomot de motoare?
O adevărată binecuvântare. Simfonia asurzitoare de tobe de eșapament în timpanele studenților care își iau notițe, ale profesorilor care dau prelegerile. Fum înmiresmat în nările locatarilor, în plămânii copiilor.
Nu cumva o asemenea năzbâtie va fi ajuns la urechile primăriei? A început proiectarea? Se așteaptă hotărârea consilierilor? Se caută constructorul, cu sau fără licitație? Se va tăia spațiul verde până la rădăcina zidurilor și sub pervazul ferestrelor?
Zeul automobil, precum un monstru din basme, scoate scântei și fum pe nări fără să-i pese de urmele care pot deveni chiar catastrofale.
Civilizația se plătește, dar s-a ajuns la un preț prea mare…
Stați liniștiți, domnilor studenți de la universitate, domnilor locatari de la blocul PS4 de fundătura Teilor! Autoritățile au argumente imbatabile: când se topesc calotele polare, când crește nivelul apei în oceane, când se peticește stratul de ozon, când planeta toată intră în suferință, ce mai contează o biată parcare?
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii