# CONVORBIRI NECONVENŢIONALE
# Sunteți fiica Denisei, CATRINEL POPESCU? Vă întreb fiindcă ați sosit în literatură la câțiva ani în urma ei. Era, la vremea aceea, o poetă recunoscută. Dar sunteți fără îndoială, rude foarte apropiate. Nu numai pentru că purtați același nume, Popescu, dar și că în cărțile voastre sunt multe afinități. Care pe cine-a născut? Care de la cine-a supt?
– Că suntem rude foarte apropiate este de necontestat, ne fierbe sângele la fel, avem multe gene în comun, dar emanația e diferită. Cel de Sus a înzestrat-o pe Denisa cu multe daruri, dar și cu harul poeziei, eu sunt pe un drum paralel, ea este Diamantul, eu sunt Cărbunele care încălzește, iar căldura care emană de la mine nu poate fi înlocuită cu a altcuiva. Ne leagă fire invizibile și cred că am supt una de la alta la momentul potrivit, ne-am iubit mult prea mult.
# Cum era cînd o arătați, cînd o legănați pe brațe, cînd îi cîntați în șoaptă? V-o amintiți. Era un copil obișnuit? Unul năzdrăvan?
– De când a intrat în această lume materială, a atras ca un magnet personalul medical, care ne vizita în salon, curios să vadă o fetiță foarte frumoasă, cu niște trăsături exotice. Un copil neobișnuit e puțin spus, la vreo șase luni a pronunțat ”mama” și ”tata”, silabisea încontinuu din pătuțul ei. Se ridica pe vârfuri și, întinzând mânuțele, ca și cum ar fi făcut ordine, te fixa cu privirea și dondănea. Era toată un zumzet și cei mulți, din str. Egalității, veneau ca la spectacol, s-o audă, s-o vadă cât de tenace era în bolboroseala ei. De o vioiciune ieșită din comun, dacă nu o țineai atent, îți aluneca din mâini ca un pește. O plimbam cu landoul pe Strada Mare și, într-o clipită, a zburat, argint viu, am mai apucat s-o prindem de un picior, altfel cădea pe asfalt. Cei din jur, consternați, ne-au catalogat: ”Ce părinți neghiobi!”
# Ce v-a apucat – iertați-mi expresia – să vă așterneți povestea vieții pe hîrtie?
– Domnule profesor, vreți să glumiți, știind prea bine că numai dvs. ați declanșat istorisirea mea dintr-o suflare. Născuți pe aceleași meleaguri dâmbovițene, pământul acela ne-a chemat pe amândoi, probabil că am fost cândva în același praf de stele și trebuia să ne facem datoria. Bunii noștri au arat și noi am semănat din când în când. Vă sunt nu numai eu recunoscătoare, dar și toți cei care acum sunt în sferele înalte și privesc isprava noastră, o meritau!
# Mai există cuibul în care ați copilărit? V-ați născut la conac? Cum au fost primii ani?
– Conacul mai există, e un punct sigur de reper. Când merg cu trenul la București, îl zăresc printre case, mie îmi place să-l văd și așa cum este acum, cu alt stăpân. Are farmecul unui solitar, cu patina cărămizie a țiglelor, mărturie a unei lumi care a știut ce înseamnă să trăiască frumos. Ceva mă cheamă acolo și unde acum e dezgolit era odată un parc superb cu conifere, o grădină cu pomi fructiferi, cu alei, pătule, un leagăn, grajduri pentru cai și alte animale și o magazie mare. O viață patriarhală, cu datini și obiceiuri respectate, cu oameni de bun-simț, devotați și muncitori. Acolo m-am născut, acolo sunt primii patru ani ai copilăriei mele fericite, cu cele mai frumoase povești, pe care le-am descris în cartea mea. M-aș întoarce oricând în casa aceea cu camere mari și înalte, cu multe oglinzi și fotolii, cu multe icoane.
# Elevă, studentă – se spune – o fată foarte frumoasă și inteligentă, profesoară, mamă… Cum v-ați simțit pe toate aceste trepte? Sun-teți mulțumită? Aveți reproșuri?
– Liniștea și dragostea, atmosfera binefăcătoare care m-a înconjurat, încrederea care mi s-a acordat m-au maturizat de timpuriu. Am urmat drumul pe care posibilitățile mi l-au permis. Crescută cu credința în Dumnezeu, am acceptat ce mi s-a oferit, deși am sperat și am visat. Am luat totul ca pe un dat și m-am conformat cu multă responsabilitate. Tot ceea ce am realizat a fost bine și chiar foarte bine, de aceea nu prea am ce să-mi reproșez. Poate că trebuia să fiu mai îngăduitoare cu mine, mai înțelegătoare față de slăbiciunile omenești. Dar, crescută cu niște principii onorabile, nu puteam să accept compromisuri, nici umilințe, nici prefăcătorii, mai ales minciuna și nerecunoștința. De aceea, de câțiva ani, evit să comentez și mă îndepărtez pe cât pot și pe cât mă lasă inima de cei care mă urăsc fără motiv și pe care existența mea îi deranjează.
# Și, la vîrsta pensionării, dați un manuscris în editură…. Cu ce satisfacție? Ce spun cititorii? Mai sunt puse la clocit în incubatorul creației și alte ouă care așteaptă să scoată pui?
– A fost o surpriză plăcută nu numai pentru mine, mulți s-au regăsit aici, în Piteștiul de odinioară, după care tânjesc toți cei de vârsta mea. De scris am mai scris, dar nu știu dacă voi mai publica. E o carte de o cu totul altă factură, tristeți și dezamăgiri, iubire și indignare, multă uimire spre stupefacție, cu câte o nișă de respiro. Nu se știe niciodată, totul e scris în stele și Dumnezeu îmi va da un semn, când va fi momentul. Nu mor caii când vor bieții maidanezi.
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii