Ion Stancu, 65 de ani, a făcut parte din echipa care a adus Piteștiului cel de-al doilea titlu național, în sezonul 1978-1979. Deși nu a evoluat multe minute în acel an, perioada petrecută în lotul echipei pregătite de către Florin Halagian rămâne cea mai frumoasă din cariera sa de jucător.
Originar din Argeș, comuna Recea, Stancu II, așa cum era cunoscut în rândul microbiștilor, ni s-a destăinuit. Fostul fundaș dreapta alb-violet îi datorează întreaga carieră lui Leonte Ianovschi, cel care l-a adus la FC Argeș, și oftează ori de câte ori își amintește de cel mai bun prieten al său, nimeni altul decât regretatul Viorel Turcu, jucător emblematic pentru FC Argeş.
„Am debutat într-un meci cu Bacăul, am intrat în locul lui Chivescu”
Ce a reprezentat pentru dumneavoastră FC Argeș și cum ați ajuns la echipa din Trivale?
- În anul 1976 am poposit la FC Argeș, la insistențele lui nea Lenci Ianovschi, un om de o valoare incontestabilă. Eu eram elev la liceul din Costești, jucam fotbal la o echipă de acolo, Șoimii, iar FC Argeș a disputat un meci amical cu noi. M-a văzut nea Lenci și mi-a spus să mă prezint la antrenamentele echipei FC Argeș, la tineret, evident. Aveam 16 ani și m-am impus repede în acea formație și am obținut rezultate foarte bune. Tineretul juca înainte de meciurile echipei de seniori, iar domnii Florin Halagian și Constantin Oțet, antrenorii de atunci ai formației alb-violete, m-au remarcat și m-au cooptat în lotul mare. Pe vremea mea era foarte greu să prinzi lotul de seniori, dacă erai acolo însemna că antrenorii credeau despre tine că ești valoros. Nu existau pile, relații, juca doar cine merita. Am evoluat la FC Argeș în perioada 1976 – 1980.
Vă mai amintiți când ați debutat în primul eșalon?
- Da, în anul 1978, într-un joc pe care l-am disputat la Bacău și pe care l-am pierdut, din păcate. Am intrat în locul lui Chivescu și am avut foarte mari emoții, dar le-am depășit. Vă rog să-mi permiteți să vă relatez o mică întâmplare petrecută înainte de a pleca spre Bacău.
Mă aflam în autobuz și, la un moment dat, apare tatăl meu, care s-a opus vehement să joc fotbal. Îmi spunea că trebuie să învăț, deoarece fotbalul nu-mi va aduce nicio satisfacție. A venit și mi-a ordonat să cobor din autocar și să merg acasă cu el. „Nu ai ce căuta tu la meciul acela, coboară și hai acasă! Nu discut, tu trebuie să te axezi pe carte, nu am nevoie de un copil care să alerge ca bezmeticul după o minge!”, mi-a spus tata, cu o falcă-n cer și cu una în pământ! Atunci, domnul Halagian l-a chemat deoparte și l-a temperat, i-a explicat de ce este important și sportul și i-a promis solemn că nu voi neglija nici cartea. Lucrurile s-au calmat, eu am rămas cu echipa, dar tata tot a plecat furios spre casă.
„Dă-le dracului, țărane, le lăsăm unde-o fi și plecăm, avem meci și nu trebuie să lipsim!”
O amintire cu Dobrin aveți?
- Doar de la antrenamente. Îi plăcea să ne ia pe toți să jucăm tenis cu piciorul. Dacă nu știam, ne învăța el, ne dădea mereu sfaturi, mă refer la cei tineri, era foarte apropiat de noi, nu era arogant, dimpotrivă. Dacă vedea că ești mai retras, venea și discuta cu tine, îți spunea că trebuie să ai curaj și determinare, pentru că timiditatea nu este o calitate ce te ajută în fotbal, dimpotrivă, îți aduce multe dezavantaje. Amintiri frumoase și inegalabile am cu Viorel Turcu, care mi-a fost cel mai bun prieten.
Vă rog să-mi povestiți…
- Îmi vin în minte două episoade petrecute în compania regretatului Viorel Turcu. Ne aflam cu FC Argeș în cantonament, în Atena, și am plecat în bazar, în timpul liber. Ne-am rătăcit, nu mai știam cum să ajungem la hotel și am ajuns seara târziu, la ora 22, spre disperarea lui Florin Halagian. Ne-a certat rău, dar a înțeles situația, în cele din urmă. Ne rătăciserăm și nu mai știam cum să ajungem. Am vrut să luăm și noi suveniruri pentru cei de acasă, tricouri, blugi, pulovere, țigări pentru profesori. S-au dus rapid banii, nu aveam decât vreo 150 de dolari, mare lucru nu puteai cumpăra cu ei. Fiind mici, nu dispuneam de sume importante, dar ne gospodăream și noi cum puteam.
Însă un eveniment ce se putea termina urât l-am trăit în anul 1979, când eu și Viorel Turcu am fost luați în armată, la Pompieri. Ne-am dus și noi să depunem jurământul, la Petrochimie, pe platformă, eram echipați corespunzător, nimeni nu mai era ca noi… Problema era că în acea zi aveam meci la tineret și ne-am gândit să fugim. L-am întrebat pe Viorel Turcu ce facem cu puștile pe care le aveam, iar el mi-a dat un răspuns senzațional: „Dă-le dracului, țărane, le lăsăm unde-o fi și plecăm, nu mai rămânem, avem meci și nu trebuie să lipsim!”. Unde trebuia să depozităm armamentul era închis, așa că le-am lăsat pe rastel, la intrare, și am fugit.
Am ajuns la stadion, toate erau bune și frumoase, numai că, în timpul meciului, pe margine era un pompier care striga după noi și ne întreba unde am lăsat armamentul. Puteam să pățim ceva grav, dacă le lua cineva de acolo, recunosc că am dat dovadă de inconștiență. Eram și noi mici. Eu venisem de la țară și eram dornic să ajung cineva, să reușesc să-mi câștig singur existența. Am fost patru frați, am muncit foarte mult în copilărie, am mers cu animalele pe câmp.
Am jucat fotbal de mic, atunci am căpătat deprinderile, dar șlefuirea mi-a făcut-o Lenci Ianovschi. Ca o paranteză, nu am primit niciodată cadouri, doar câte o nuielușă pe spinare, pentru că mai făceam și prosii. Aveam o pereche de teniși chinezești și îi țineam un an… Erau vremuri grele.
Vă mai amintiți un sfat primit de la Leonte Ianovschi…
- Nea Lenci punea foarte mare preț pe educație și pe disciplină. Ne sfătuia cum să ne comportăm, ne învăța să fim prieteni cu adversarii, dar pe teren să fim necruțători, să ne vedem propriul interes. De exemplu, la tineretul echipei Corvinul Hunedoara jucau atunci Klein, Rednic, la Reșița era Ștefan Iovan, de exemplu, iar noi eram prieteni cu ei, vorbeam când ne vedeam. Pe teren era altceva, nu aveam voie să-i iertăm.
Regretați ceva din trecutul dumneavoastră?
- Sincer, nu regret nimic. Sunt foarte bucuros că am avut șansa să fiu format și pregătit de cel mai bun șlefuitor de talente din fotbalul românesc, mă refer la Leonte Ianovschi, un om excepțional, un foarte bun metodist, era meticulos, atent la fiecare detaliu, nu-i scăpa nimic. Am jucat fotbal până la vârsta de 36 de ani, am mai evoluat doar la Alexandria, acolo m-am lăsat. Am fost ferit de accidentări grave, nu am știut ce este o ruptură de ligamnte, de exemplu. M-a protejat Dumnezeu.
„Din păcate, suporterii nu mai vin la stadion, pe vremea mea era altceva”
Urmăriți evoluțiile echipei FC Argeș? A revenit în primul eșalon…
- Sunt la curent cu tot ceea ce mișcă în fotbalul românesc, urmăresc fenomenul. FC Argeș a avut evoluții foarte bune în play-off, și-a urmărit interesul și bine a făcut. Are în componență jucători cu experiență, dar și tineri care sunt dornici de afirmare. Trebuie să mai aducă jucători, nu poate juca în Superliga cu acest lot. De asemenea, FC Argeș are un conducător foarte bun, în persoana lui Dani Coman, este foarte priceput și respectat în lumea fotbalului.
Din păcate, suporterii nu mai vin la stadion, pe vremea mea era altceva. Când jucam eu fotbal, suporterii pe care-i are acum FC Argeș în tribună, meci de meci, veneau la jocurile de tineret. Mă refer la numărul lor.
Dacă jucam acum eu, Istrate, Eduard Augustin, Ralea, Turcu, Nițu, ne distram pe teren cu fotbaliștii care sunt la ora actuală. Pe timpul nostru, fotbalul era mai complex și bazat pe forță. Acum este mai tacticizat, iar mulți dintre fotbaliști pun pe primul loc partea financiară, nu joacă cu sufletul, nu mai sunt atașați de culorile unei echipe, din păcate. Noi eram în stare să ne dăm viața pentru FC Argeș. Acum nu se mai joacă pentru spectacol, așa cum făceam noi, ci pentru rezultate.
Ce reprezintă familia pentru dumneavoastră?
- Totul, de acolo mi-am luat mereu energia și puterea de a merge înainte, în ciuda problemelor pe care le-am întâmpinat de-a lungul vieții. Sunt împreună cu Georgeta, soția mea, din anul 1983. Avem un fiu, Sergiu Iulian, care locuiește în București. A jucat și el fotbal la juniorii lui Rapid București, însă a suferit o accidentare destul de gravă și s-a lăsat. Nu regretă nicio clipă, pentru că acum îi este bine.
Citește și La ceasul amintirilor. Radu III: „Tănase Dima a fost adevăratul antrenor al lui FC Argeş!”
0 Comentarii