Fost component al generației care a adus al doilea titlu la Pitești, Nicolae Radu este cunoscut în fotbal ca Radu III, pentru a se face distincție între fratele lui, Marin Radu II, și Constantin Radu I, toți, de altfel, jucători la FC Argeș.
Radu III s-a născut la 22 octombrie 1952, la Albota, și a început fotbalul la 10 ani, la FC Argeș. În 1979 a fost campion național, după celebrul meci disputat cu Dinamo.
Domnule Nicolae Radu, ce a reprezentat FC Argeș pentru dumneavoastră?
- FC Argeș mi-a dat un nume și îi voi fi recunoscător toată viața. Dacă nu evoluam în tricoul acestei echipei nimeni nu mă cunoștea. Și cei doi gemeni ai mei, Mihai și Dragoș, au iubit și iubesc acest club, pentru care au evoluat, la un moment dat. Ei au crescut cu această iubire pentru clubul din Trivale.
La ce vârstă ați început să jucați fotbal?
- La 10 ani, dar am început într-o manieră inedită, să spun așa, cu alergări de la Albota, Cerbu, până la Pitești. Veneam pe jos, în 1962, nu erau mașini care să ne aducă. Veneam cu fratele meu, care e mai mic cu aproape patru ani. Ne-a văzut nea Lenci Ianovschi și ne-a oprit pe amândoi. Se făceau selecții atunci, iar noi am trecut primele teste. Ne era foarte greu să facem naveta, dar am iubit prea mult fotbalul și am dorit să valorificăm această pasiune, ceea ce s-a și întâmplat. Veneam 13 kilometri, zilnic, în alergare ușoară și ne-a prins foarte bine. Apoi, părinții nostri au divorțat și ne-am mutat cu mama în Pitești, pentru că trebuia să se angajeze și să aibă grijă de noi. Am fost legitimat la FC Argeș în anul 1963, am jucat numai aici, ca junior, apoi, la 20 de ani, am plecat în armată, la Câmpulung, la vânători de munte, am jucat la Vulturii, în Divizia C, am revenit la FC Argeș, am stat până în 1979 aici. Am mai evoluat și la Dacia, în Divizia C, la Progresul Topoloveni, la Slatina, dar la FC Argeș mi-am petrecut mare parte din cariera de jucător și este o onoare pentru mine. Am iubit foarte mult acest club. Am licențe, ca antrenor, UEFA B, am și eu niște realizări. Am 49 de ani în câmpul muncii, nu mi-a dat nimeni nimic degeaba. Am fost profesor de educație fizică și sport, am iubit foarte mult ceea ce am făcut, am pus mult suflet.
Aveți un regret legat de cariera de jucător?
- Da, am ținut prea mult la FC Argeș și din acest motiv nu am vrut să plec la altă echipă, unde aveam oportunitatea de a juca mai mult. Puteam pleca la alte grupări de top, dar am zis să rămân acasă, cu părinții, cu fratele meu. Am iubit foarte mult această echipă, în tricoul căreia nu am evoluat titular în foarte multe jocuri, așa cum visam. Jucau atunci Doru Nicolae, Dobrin și Radu II, fratele meu, era imposibil să-i dai la o parte, erau de neînlocuit. Mai apucam și eu să joc la mijloc, dacă se accidenta vreunul dintre ei. Erau jucători de valoare, indispensabili pentru FC Argeș. M-am resemnat, însă mă pregăteam destul de bine și eram alături de echipă.
Care a fost idolul dumneavoastră?
- Nicolae Dobrin, normal. A fost un jucător complet, a avut o inteligență nativă, a fost extraordinar. A fost înzestrat cu un talent fantastic, nu se va mai naște vreodată un fotbalist cu calitățile lui Nicolae Dobrin. Am fost prieteni foarte buni, am stat și cu el în cameră, deseori mă lua să jucăm tenis cu piciorul, am doar amintiri frumoase legate de acesta… Dobrin era Dumnezeu în teren, datorită lui este FC Argeș o echipă atât de iubită. Sunt multe legende despre Nicolae Dobrin, dar un lucru este cert: când intra pe teren, își ridiculiza adversarii, în tribune era delir, oamenii veneau să-l vadă pe el, era idolul tuturor… A fost o mândrie că am jucat alături de „Prințul” din Trivale.
Primul sfat primit de la Leonte Ianovschi vi-l mai amintiți?
- Nea Lenci mi-a spus că atacanții adevărați sunt cei care marchează goluri, mi-a ordonat să perforez de cât mai multe ori poarta adversă. A fost un om cu totul și cu totul special, mi-a fost al doilea tată, nu am uitat niciodată sfaturile sale, era foarte apropiat de noi, dar și foarte exigent și meticulos. Punea mare accent pe seriozitate, disciplină și muncă. Dacă vedea vreun jucător că nu trage tare la antrenamente, îi spunea că în acest ritm nu o să ajungă niciodată fotbalist.
Citește și La ceasul amintirilor. Doru Nicolae: „Am fost devotat clubului FC Argeş, am iubit Piteştiul!”
Citește și La ceasul amintirilor. Aurel Ancuţa: „Dobrin citea foarte mult, avea mereu cuvintele la el”
„Sunt sincer și optimist”
Trei calități și trei defecte…
- Sunt sincer și foarte optimist, nu există ceva pierdut pentru mine. Dacă astăzi nu am ce mânca, mâine voi avea sigur, aceasta este gândirea mea. Eu mă trezesc foarte vesel, zi de zi, deși nu am nicio realizare, să zicem. Sunt mereu cu zâmbetul pe buze. Sunt un om direct, spun lucrurilor pe nume. În ceea ce privește defectele, cel mai mare defect al meu este că am prea multă încredere în oameni, cred prea mult în ei. Am avut și multe ghinioane în viață, dar Dumnezeu mi-a fost alături mereu. Sunt încăpățânat și am orgoliul meu, pentru că sunt om care se respectă, Așa trebuie să fie oricine.
Ce antrenor vă place?
- Carlos Ancelotti, pe care îl consider cel mai bun antrenor din lume: nu o să-l vezi niciodată că o ia razna, că se enervează, dimpotrivă, are stăpânire de sine, nu intră niciodată în panică. Antrenorul este cel care ia decizii, le pune în practică, el răspunde în fața conducătorilor. La Pitești, toată lumea l-a văzut pe Halagian un mare antrenor principal, așa este, dar să știți că Tănase Dima a fost adevăratul antrenor al lui FC Argeș. El a fost foarte priceput, foarte bine pregătit, deștept, un om care lucra de la egal la egal cu fotbaliștii, el pregătea echipa. Tănase Dima și Constantin Oțet au fost antrenorii secunzi de mare valoare, ei au fost oamenii care au pregătit impecabil echipa FC Argeș.
FC Argeș a câștigat al doilea titlu pentru că a fost extrem de organizată în apărare. Ne apăram foarte bine, dar nu am fost o echipă care a marcat multe goluri, noi învingeam cu 1-0, rar marcam două sau trei goluri, uitați-vă pe statistici. Apropo de victorii, dacă învingeam cu 3-0, aveam primă 340 de lei, la 1-0, primeam și noi 160 de lei, erau timpuri grele atunci. Acum se joacă pe sume colosale și vedem puțin fotbal. Pe vremea mea, jucam cu sufletul, nu pentru bani. Nu existau jucători cu fițe, noi nu mergeam în vacanțe scumpe, nu ne cumpăram cine știe de haine, eram foarte modești, dar extrem de serioși și responsabili. Aceste calități le cam lipsesc fotbaliștilor de astăzi…
Există o rețetă a succesului în viață?
- Dacă vrei să ai succes, să te apuci să faci ceea ce-ți place și ceea ce știi; în caz contrar, dai greș. Dacă ești înzestrat cu talent, trebuie să ți-l perfecționezi, să încerci să te autodepășești. Un profesor de matematică, de exemplu, trebuie să lucreze zilnic, așa este și în fotbal. Nu trebuie să copiem nimic de la nimeni, trebuie să ne punem noi amprenta, să ne asumăm responsabilități, să ne informăm, să avem rețeta noastră personală. Nu are ce căuta în fotbal un om care nu a pus niciodată piciorul pe minge. Venea nea Teașcă și ne arăta cum se dă cu piciorul în mingea de fotbal, ne dădea indicații, ne explica ce trebuie să facem. Unde sunt vremurile de altădată?
Ce cadouri primeați în copilărie?
- Despre ce cadouri vorbiți dumneavoastră? Nu primeam mai deloc, nu era moda ca acum. Am trăit fără tată mulți ani, mama era o femeie muncitoare, a rămas singură la 29 de ani, cu doi copii în grijă, și nu s-a mai recăsătorit niciodată, a trăit până la 93 de ani. S-a dedicat doar creșterii noastre. A ținut foarte mult să avem o educație aleasă, să ne respectăm semenii. Mereu ne spunea să nu râdem de oameni, să muncim pentru ceea ce ne dorim, să nu mințim…
A fost și mama o dată pe stadion, voia să vadă ce meserie au copiii ei iubiți și nu a mai venit apoi niciodată. Ne-a zis: „Dragii mamei, nu mă mai vedeți pe acolo. Când am auzit cât de înjurată sunt de oamenii aceia, mi s-a făcut mie rușine de rușinea lor și am plecat cu lacrimi în ochi…”.
Un mesaj pentru jucătorii alb-violeți aveți? Dar pentru suporteri?
- Jucătorilor le cer mai multă implicare, iar suporterilor le transmit să aibă răbdare, deoarece performanța nu se obține peste noapte.
Citește și La ceasul amintirilor. Viorel Krauss: „Pe teren, Dobrin nu vorbea deloc şi nu certa pe nimeni”
0 Comentarii