Dacă primul volum din „Toată vremea își are vreme” prezintă partea din viața lui Calinic Argeșeanul începând de la naștere și până la vârsta de 27 de ani, cel de al doilea volum cuprinde viața de adult care a primit misiunea „de sus” de a conduce și de a-și pune amprenta asupra unei părți importante a lumii ortodoxe românești în niște vremuri mai degabă ostile decât favorabile spiritualității.
Cartea Arhieriei
Cel de al treilea volum s-ar putea numi și „Cartea Arhieriei”, la fel ca unul dintre capitole în care se prezintă epoca în care Calinic Argeșeanul este ierarhul unei Eparhii ca „o Elveție”. Vorbim, evident, despre cea a Râmnicului și Argeșului. „Lume multă venise să vadă minunea legării firului istoric de continuitate arhierească în vechea vatră domnească. Vegheam și eu cu gândul la noul drum pe care trebuie să merg cu sfântă înțelepciune. Îl rugam pe Dumnezeu să-mi spună dacă El îmi dădea binecuvântarea pentru arhierie. Mă gândeam, făcându-mi curaj, că ar fi fost bine, ca Marele Arhiereu, Iisus Hristos, să mă oprească. Știa El cum era mai bine. Să nu mă lase pe mâna oamenilor, și ei nenorociți, ca vai de lume”, scrie autorul, în prefață.
Și în continuare evocă momentul consacrării ca arhiereu și intronizarea ce a avut loc în ziua de 17 noiembrie 1985, în Catedrala Episcopală de la Curtea de Argeș. Și descrie ceremonia presărând totul cu umorul care îl caracterizează. „După Sfinte Dumnezeule!, potrivit rânduielii, s-a făcut chemarea la arhierie, a celui între păcătoși, ipopsifiul Calinic, Arhimandritul. Încă mai așteptam un semn de împotrivire a lui Dumnezeu: fie căderea policandrului în cap, fie niște cârcei la picioare, să nu mai pot păși spre Altar sau, pur și simplu, un stop cardiac. Probabil că încercam răbdarea și milostivirea lui Dumnezeu.
N-a fost niciuna din cele gândite fulger de mintea mea înspăimântată. Îmi imaginam că vor apărea să strige cei care mă terorizaseră aproape trei luni, fără să pot face nimic, decât să mă las în voia lui Dumnezeu. Totul a decurs fără incidente. N-am fugit ca unii miri, părăsind mireasa în toiul nunții. M-am lăsat în lucrarea lui Dumnezeu și voia îngăduitoare a oamenilor… Spre seară, a plecat toată lumea. Am rămas cu Sfânta Filoteia! Nicio țipenie de om. Mergând prin parc ca să răsuflu ușurat de atâta spaimă, o droaie de vreo cincisprezece câini m-a înconjurat, lătrând la mine ca la urs. Un dulău alb, cu glas gros, lătra mai rar și mai îndesat. Se vedea că era câine șef. M-am gândit să vorbesc frumos cu el. – Unde-ți este coada?, m-am adresat fiorosului dulău, care înainta spre mine, fără grabă. – Tu ești mare șef și n-ai coadă? Nu se poate! Ceilalți au cozi mari și frumoase. Cine ți-a tăiat coada, am adăugat eu cu voce caldă ca să impresionez „soborul” câinesc, care mă înconjurase deja. Era amuzant. Mă lăsaseră oamenii și mă luau potăile în primire! Câinele mare s-a întors și cu toată echipa de apărători s-a îndreptat spre adâncul parcului. De atunci, în fiecare seară, când ieșeam, câinele cel mare mă însoțea, pășind la doi metri distanță. Și asta statornic, până a murit de bătrân. Așa a fost prima zi și prima seară de arhierie în cel mai frumos loc din lume!”
Citește și Rostirea lui Calinic. „Oficina şerpească”
Citește și Rostirea lui Calinic. Stareţ la Mănăstirea Sinaia la doar 33 de ani
0 Comentarii