La 9 – 13 martie 1907 flacăra răscoalelor ţărăneşti din România cuprinde toată Muntenia şi Oltenia, unde a cunoscut o violenţă deosebită. (Foto: The Illustrated London News - La Răscoala din 1907, Ciocnire între cavaleria regală și țăranii din Comanești (Wikipedia).
La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație, majoritatea având foarte puțin pământ în proprietate iar a zecea parte, chiar deloc.
Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marii proprietari vecini.
În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de latifundii foarte mari, care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare.
Diferența enormă dintre cantitatea de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani constituie o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii.
O altă cauză era obligarea țăranilor spre cultivarea culturilor destinate exclusiv exportului (grâu, rapiță etc), marii latifundiari dorind să scotă profituri maxime.
Orientarea agriculturii spre export în România vine încă din vremea principatelor românești când, în urma tratatului de la Adrianopol (1829), s- a deschis comerțul cu occidentul.
Creșterea fenomenului arendășiei constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei.
Boierii nu se mai ocupau direct de administrarea proprietăților lor, trecând cu traiul la oraș sau în străinătate. Acest fenomen a avut loc până și în zona Moldovei, cea mai conservatoare din România.
Prin urmare, boierii și marii latifundiari închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă).
Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp.
Citește și: Lecţia de istorie. A fost măcel în 1907?
Arendașii fiind mult mai duri și neînduplecațu cu țăranii decît boierii, ajunsesera să fie dușmanul principal al țărănimii din România.
Răscoala țărănească din 1907, pornită din nordul Moldovei, a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzând toată România.
Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți.
Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea și au folosit armata și tunurile împotriva răsculaților.
Bilanțul
Potrivit unui raport al Ministrului de Interne, 7807 participanți la răscoala au fost trimiși în judecată pentru devastări și 164 pentru omoruri.
Din prima categorie cei mai mulți au fost eliberați. În ceea ce privește numărul morților acesta continuă să fie controversat.
Cifra avansată inițial de autorități a fost de 419.
Aceasta a fost contestată de la bun început, atât in presa vremii cât și de observatorii străini.
Ziarul “Adevarul” a lansat însă cifra fantezistă de 11.000 morți, cifră preluată cu entuziasm mai întâi de socialiștii din epocă și ulterior de comuniștii lui Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu.
În scop propagandistic, au fost adunați cu cinism în zilele de 27-30 aprilie 1962, exact 11.000 țărani în marele pavilion de la actualul “Romexpo”, pentru a sărbători, alături de membrii Marii Adunări Naționale, încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, cu alte cuvinte, deposedarea țărănimii prin forță, procese politice și omoruri, de pământul cu care fuseseră împroprietăriți moșii lor, tot din inițiativa liberalilor, după primul război mondial.
Citește și: Ziaristul câmpulungean C.D. Aricescu, în luptă cu corupţia, la 1860
0 Comentarii