Cel puțin trei mari personalități și-au legat începuturile carierei de represiunile răscoalei țărănești din primăvara anulului 1907: Averescu, Ionel Brătianu și mareșalul Ion Antonescu. Averescu era ministrul Apărării, Ionel Brătianu era ministru de Interne, iar Antonescu a comandat foc dechis împotriva unor grupuri turbulente de țărani care forțau intrarea in clădirea prefecturii. Au murit atunci 14 persoane, șapte fiind rănite grav. Antonescu a avut atunci un șoc psihic, din care a fost recuperat abia după doi ani. An de an, primăvara românilor este maculată de comemorarea sângeroaselor represiuni care au marcat înăbuşirea răscoalei ţăranilor din 1907. Istoriografia comunistă a exploatat copios acest eveniment cu scopul de a spori ura faţă de duşmanul de clasă, burghezo-moşierimea, considerată (pe bună dreptate) principalul vinovat pentru situaţia creată la acel început de secol XX. Legat de amploarea evenimentelor, întotdeauna a impresionat cifra de 11.000 de ţărani ucişi în confruntările cu forţele de ordine, creându-se imaginea terifiantă a unui adevărat măcel. Cifra a căpătat valori simbolice atunci când, în 1962, s-a marcat încheierea colectivizării (un alt măcel la care au fost supuşi ţăranii), prin invitarea a 11.000 de ţărani la festivităţile de la Sala Palatului. După 1990, cifra de 11.000 a fost pusă sub semnul îndoielii, istoricii scoţând la iveală documente care să o infirme.

Este incontestabil faptul că răscoala a fost înfrântă prin intervenţia sângeroasă a forţelor de ordine şi că au fost foarte multe victime. Sunt incontestabile indolenţa şi iresponsabilitatea cu care clasa politică de atunci a tratat problema ţărănească. Este mai mult decât evidentă incapacitatea guvernului conservator aflat atunci la putere (înlocuit, de altfel, chiar pe timpul desfăşurării evenimentelor cu un guvern liberal) de a gestiona criza creată. Este celebră replica cunoscutului lider conservator P.P. Carp: „Întâi represiune şi apoi discutăm”. La fel de lamentabil a fost şi principiul des invocat în acele zile: „Represiune, dacă interesele ţării o cer!” Nu se poate trece cu vederea şi faptul că acţiunile ţărănimii reprezentau grave infracţiuni de încălcare a legilor. De asemenea, este recunoscut faptul că Marile Puteri adverse României, Austro-Ungaria şi Rusia, aşteptau nerăbdătoare motivele unei intervenţii militare în România, ceea ce ar fi însemnat ocuparea unui stat ce devenise extrem de incomod pentru îndeplinirea scopurilor expansioniste în Balcani. A se lua în calcul și faptul că țăranii au fost incitați, sute de agitatori străbăteau țara în lung și în lat și, ceea ce era mai grav, li s-a inoculat ideea că armata nu va trage.

Citește și Lecţia de istorie. O istorie a măcelurilor

Revenind la problema numărului de ţărani ucişi (aceasta având relevanţă doar în ceea ce priveşte amploarea represiunii), majoritatea istoricilor acceptă faptul că cifra de 11.000 a fost preluată din ziarul de orientare socialistă „Adevărul”, condus de Constantin Mille. De altfel, acelaşi ziar mai dăduse şi 12.000 de morţi şi chiar 13.000. Motivele acestei exagerări se pot deduce uşor. Regele Carol I, într-o convorbire avută cu ministrul Angliei la Bucureşti, se referea la „câteva mii”. Generalul Averescu, ministru de Război, dădea cifra de 2.000-2.500. De altfel, viitorul mareşal al României va parcurge un spectaculos drum de la agonie la extaz, din hulit în timpul războiului pentru faptul că ordonase, ca ministru de Război, armatei să intervină, a devenit, după război, unul din eroii României, adulat de sutele de mii de ţărani împroprietăriţi prin marea reformă agrară din 1923. Ionel Brătianu, ministru de Interne, amintea în Parlament de 419 victime, cifră, evident, exagerat de mică.

Cert este faptul că un sentiment de vinovăţie i-a marcat pe toţi cei implicaţi în înăbuşirea răscoalei. Aşa se explică grija cu care s-au ascuns documentele referitoare la represiune. Faptul că regele Carol I a dispus să se distrugă toate documentele care se refereau la intervenția armatei pentru a-i proteja pe ofițeri face şi mai dificilă aflarea adevărului.
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Tragedia de la Odessa