În 1951, o fotografie făcea turul celulelor în închisoarea de la Aiud. Fiecare deţinut privea poza şi îşi alina suferinţa, imaginându-şi că acela e copilul său. Era, de fapt, Cătălina Enescu, fata mult dorită a profesorului Nicolae Enescu din Curtea de Argeş. Devenise copilul-simbol al închisorii comuniste de la Aiud. Cătălina, o fetiță de numai câteva luni, era icoana la care se rugau deținuții politici din închisorile comuniste. Cătălina de acum, îndrăgită profesoară de limba engleză din Curtea de Argeș, ieșită deja la pensie de câțiva ani, își amintește cu nostalgie cum și-a cunoscut tatăl, regretatul profesor Nicolae Enescu, în ziua în care acesta a venit acasă din pușcărie, atunci când nimeni nu se mai aștepta.

Doamna Stătescu a acceptat cu bunăvoință să ne relateze o istorie aproape de scenariul unui film de ficțiune. Și asta într-o discuție prelungită, întreruptă pe alocuri de emoție, dar și de pauze necesare minții omenești să descopere detalii prin ungherele peste care vremea a așternut, ca pe un pansament, văluri de uitare. Domnia sa ne-a trimis la redacție și cartea reeditată prin grija academicianului Gheorghe Păun, „Memoria Lacrimei”, a ilustrului profesor Nicolae Enescu, luptător pentru libertate și adevăr, victimă a atrocităților comuniștilor în anii de urgie aduși de dominația sovietică. „Știți ce mă îngrozește? Că tinerii ăștia nu cunosc, nu înțeleg și nu dau crezare acestei terori, teroarea roșie…!”, ne-a mărturisit doamna Cătălina motivul pentru care a acceptat să aducă la lumină povestea tristă a acelor zile. Pentru că „un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete”…

Citește și Mărturiile fostului deţinut politic Paul Dumitrescu despre ororile „reeducării” de la Piteşti

„Eu sunt Niculina Florina în acte, dar tata, când a venit, a spus că voia să mă cheme Cătălina”

”Ați fost o icoană pentru acei oameni care au suferit, fie la Pitești, fie la Aiud…”, am început noi șirul întrebărilor la care interlocutoarea noastră, doamna Cătălina Stătescu, a început să își depene amintirile.
„Tata a venit foarte bolnav, slab mort, îmi povestea sora mea că pe 28 aprilie a venit. («La data de 28 aprilie 1954 am fost pus în libertate. Am ajuns acasă, am trăit minunea de a-i regăsi pe Marga, soția mea, pe Cătălina, pe care o lăsasem în pântecele mamei», povestește în cartea sa tatăl, Nicolae Enescu). Reacția mea? Eu nu prea înțelegeam noțiunea de tată… Pe mine m-au crescut bunicii. Mama mea era profesoară de muzică, dar pe vremea aia, deși terminase facultatea, nu avea serviciu. Așa că m-a crescut bunicul, preotul care apare și în carte, Gheorghe Popescu. El a construit biserică aici, în Curtea de Argeș, și fără el eu și sora mea nu am fi făcut școli și facultăți. Mama era însărcinată când l-au luat pe tata, în 48. Eu m-am născut în 49, în februarie. Când s-a întors tata, aveam șase ani. Pentru ei, fotografia cu mine a fost mângâierea lor în celulă, fiindcă fiecare vedea în ea propriul copil lăsat acasă. Bunicul meu, preotul care m-a crescut, și mama nu vorbeau de tata, dar o vedeam pe mama plângând pe ascuns. Ei nu mai erau siguri că el se întoarce. Nici bunicii, nici mama. Eu sunt Niculina Florina în acte și tata, când a venit, a spus că voia să mă cheme Cătălina. El, ca profesor de română, se gândea la personajul-simbol al poemului «Luceafărul». Mama i-a spus că în memoria lui m-a botezat Niculina, pentru că nu știa dacă mai vine sau nu. Dar toată lumea, de la șase ani, mi-a zis Cătălina. Am vrut să îmi adaug și prenumele Cătălina, m-am dus la starea civilă și mi-au zis că va fi prea lung numele – Niculina Florina Cătălina – și că nu se poate. Pur și simplu, m-au refuzat”.

Citește și Rămășițele a 54 de deținuți politici au fost descoperite de arheologi în fostul lagăr comunist de la Periprava

„În copilăria noastră, în loc de basme cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, ni se povestea în fiecare seară din închisoare”

„Reacția mea când a venit tata… a fost ca cea față de un străin. Dacă mă întreba cineva a cui sunt, eu răspundeam «a lui popa Gheorghe». Nu aveam nici noțiunea de tată, nu îmi era foarte clar. Vedeam că ceva era în casă, șușoteau, mama plângea, dar nu pot spune că sufeream, pentru că nu prea înțelegeam. Tata a intrat în casă timid, jerpelit, slab, era un schelet îmbrăcat. Cred că nu avea nici 50 de kilograme. Iar tata a fost un bărbat frumos… Eram și eu în cameră, mă jucam acolo cu un iepuras, era jucăria mea preferată iepurașul care e acolo, în poză. Mama a zis: «Uite-l pe tăticu»! Nu mai țin minte dacă ne-am îmbrățișat sau tata nu a îndrăznit, pentru că era jerpelit, să nu mă sperie. A fost o răceală la început, din partea mea cel puțin. Pe urmă ne-am apropiat. Dar să știți că în copilăria noastră, în loc să ni se spună basme cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, nouă ni se povestea tot timpul din închisoare, aproape în fiecare seară. Tata era atât de obsedat și de marcat și așa a rămas pe viață… I-au tăiat aripile. Tata era o capacitate. Avea talent literar și era un bun pedagog. Dacă ar fi fost vremuri normale, ar fi scris mult. Abia a reușit să scrie cartea asta, împins de academicianul Păun, care îi era prieten. Și-a publicat în presă amintirile. Le-a strâns academicianul, le-a ordonat și l-a forțat să publice. Anul trecut, academicianul Păun ne-a sunat pe mine și pe sora mea și ne-a spus că va reedita cartea, pentru că este cerută în țară. I-am mulțumit. De altfel, și primul demers tot dumnealui i se datorează.”

Citește și Partidele politice – norocul sau ghinionul românilor! Azi, PNL

„Nu ar trebui să se uite, nu ştiu ce ar trebui făcut. Ar trebui ca generaţiile de acum să înţeleagă ce a fost!”

În pivnițele de la Pitești și Aiud, profesorul Nicolae Enescu i-a întâlnit pe Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Istrate Micescu, preotul Dumitru Stăniloaie și alte valori ale intelectualității românești, reduse la simplul statut de victime oprimate și umilite de torționari. Dar, mai spune tot doamna Cătălina în încheiere: „Tata i-a iertat pe toți. «Noi nu ne răzbunăm», așa cum a zis Mircea Vulcănescu. Știți ce i-a ținut în viață acolo, în celulă? Recitau, scriau poezii, comunicau prin pereții celulei utilizând alfabetul Morse, un altul ținea cuvântări. Era un schimb de idei acolo la nivel de academie și tata a stat cu aceste valori în pivnițele comuniste. Au îndurat împreună chinurile: foame, umilințe, bătăi. Și știți ce mă îngrozește? Că tinerii ăștia nu cunosc, nu înțeleg și nu dau crezare acestei terori, teroarea roșie. Câte suflete și câte familii nu a distrus comunismul?! Nu scrie în manuale asta, iar cărți ca a lui tata tinerii de azi nu citesc. Dar nu ar trebui să se uite, nu știu ce ar trebui făcut, ar trebui să înțeleagă generațiile de acum ce a fost!”