TRIUMFUL OMULUI (I) Dezaprobarea nu suspendă studiul

MAKE
Cultură / 12 august

Paul Gaugain, „Spiritul morţilor veghează” (Manao tupapau) – 1892

English version

Exegeza poate fi o construcţie peste alta, utilizând fragmente mai mici sau încăperi întregi ale construcţiei de dedesubt sau de alături.

Avantajul faţă de filosofie este că multe dintre părţile noii construcţii sunt prefabricate, care contribuie efectiv la rezistenţă, la faţadă şi la ornamente, astfel că noutăţii îi este străină discontinuitatea reluării ab initio, acapararea pustiitoare a prezentului şi exilarea în istorie a predecesorilor – caracteristice „iubitorilor de înţelepciune”, care, în prezent, rescriu dicţionare ca să constate ce efecte poate avea asta asupra imaginii lumii.

Citește și:

• Trei orașe din România, în topul mondial al celor mai bune oraşe studenţeşti din lume
• 300 de dansatori aduc folclorul autentic la Mioveni
• Expoziție de pictură religioasă la Primăria Pitești

Sub senzaţia copleşitoare pe care o provoacă imensitatea labirintului exegetic, există compensaţia că niciodată această aventură de edificare nu are loc între străini, fără străbuni, ba chiar că ei prind oarecum viaţă şi lucrează cot la cot – graniţa dintre tărâmuri piere, cei absenţi rămânând să fie văzuţi „din urmă” (1).

După cum se spune: „Cineva aflat în spatele capacului chivotului, ar trebui să se vizualizeze ca şi cum ar sta în faţa capacului chivotului…” (TB Berakhot:30a).

Este o însufleţire care poate fi parte a motivaţiei exegezei, în plus faţă de inerenta trăire a comuniunii.

Procesul proiectării spiritului în cuvinte pe o suprafaţă care se lasă vârstată de semne, urmând ca, după decodificare, să transfere experienţa celui care a scris, celuilalt care citeşte, probabil că va fi înlocuit cumva de o tehnologie mai eficientă, dar scopul rămâne acelaşi.

Totuşi, aşa cum se spune că limba ebraică este proprie înţelesurilor din exegeza iudaică şi că, la fel, fără limba arabă nu putem avea acces real la Coran, tot aşa construcţia exegetică se simte ca proprie tehnologiei textului, cel puţin până când această tehnologie va deveni minoritară.

Ceea ce urmează este o evidentă construcţie din „prefabricate”, întreprinsă fără iluzia că ar primi adeziuni, ci doar cu intenţia de a furniza parcursul unei experienţe; adeziunea sau dezaprobarea nu sunt luate în calcul, pentru că, de altfel, Pildele lui Solomon:4 poruncesc: „13. Ţine cu tărie învăţătura şi nu o părăsi, păzeşte-o căci ea este viaţa ta.”

Escamotând sursa într-un lanţ de trei rabini care se citează unul pe altul, succesiv, Cabala citează: „Nu Mă respecţi şi nici Tora nu studiezi. Pe Mine poţi să nu Mă respecţi, dar Tora trebuie să studiezi, pentru că în lumina ei mă vei găsi pe Mine”.

Prin urmare, dezaprobarea nu se cade să suspende studiul.

A. Năzuinţa către puritate

Năzuinţa către puritate, într-o acceptie largită, incluzând nu doar puritatea rituală, ci şi guvernarea Legii şi respectarea Legământului pentru asigurarea funcţionalităţii vieţii sociale (2), care pare să impregneze preocupările iudaismului, probabil că poate fi luată în calcul în calitate de imbold interior al devenirii credinţelor de la începutul primului mileniu în bazinul teritoriului de răspândire al israeliţilor.

Faptul că, în contemporaneitatea noastră, năzuinţa către puritate pare să fi dispărut dintre resorturile de origine individuală ale evoluţiei sociale, în afara unui obstacol pe care îl ridică înţelegerii asupra prefacerii antichităţii, atrage atenţia că, întrucât, particular, grija pentru puritate poate să apară ca ecou cultural, ea îşi trage seva de pe indiscernabila interfaţă a relaţiei dintre individ şi viaţa comunitară, reuşind astfel o anume autonomie care scapă stereotipului social.

Devine plauzibilă ideea că mişcările de pe interfaţă alimentează rezervorul de arhivare a aspiraţiilor, din care evenimentele istorice, după nevoi, le desprind pe cele periferice şi le aduc în centru – o teorie în lumina căreia, de exemplu, contopirea omului cu Dumnezeu apare ca reacţie la divizarea lor (fie că o numim emancipare a omului, apostazie sau ateism – un fenomen pe care acest eseu s-a focalizat).

Ostilităţii faţă de Lege a Apostolului Pavel îi poate fi atribuită originea, trei generaţii în urmă, în intenţia regelui Irod cel Mare de modernizare elenistică a Iudeei, care, aplicată fiind de Hillel, prin introducerea Prosbul-ului, o aliniază practicilor Legii romane şi o scoate de sub Legea mozaică.

Acesta este precedentul remarcabil în care – într-o interpretare alternativă la apologia generalizată înălţată lui Hillel -, omul îndrituit cu autoritatea cea mai înaltă în interpretarea şi practica Legii divine, îi suspendă aplicarea, sub cuvânt că îi îndreaptă greşeala lui Dumnezeu, pentru „o lume mai bună” (tikkun ha olam).

Implicit, îi contestă competenţa lui Dumnezeu şi deplasează concentrarea de pe găsirea înţelesurilor Legii divine pe adaptarea ei la nevoile timpului, despre care pretinde că sunt noi (fără să se poată discerne dacă, de fapt, ele nu decurg dintr-un calcul politic sau chiar personal).

Actualizarea Legii dumnezeieşti este arogată de competenţa omului şi devine, deci, discutabilă, reclamând o decizie fie prin consens, fie prin votul majorităţii – în ambele cazuri fiind omenească în mod explicit.

Este, poate, o altă semnificaţie a afirmaţiei talmudice că, din controversa dintre Hillel şi Shammai, au rezultat două Tora, afirmaţie care poate că nu ar trebui limitată la cele două interpretări în conflict, ci, eventual, se referă la conservarea Torei de’oraita (Tora scrisă) pe de o parte şi Tora she’b’al pe (Tora orală), care, la rândul ei, mijloceşte derivarea Torei derabbanan – legile şi regulile stabilite de rabinii şi autorităţile evreieşti în diverse perioade istorice, evoluând fie şi până la anularea textului de origine.

Sefaria consemnează în secţiunea dedicată lui Beit Shammai: „Conform Cabalei, totuşi, deşi practica iudaică urmează Beit Hillel în vremurile noastre, ea va urma pe Beit Shammai în perioada mesianică” (3); în creştinism, „perioada mesianică” este asociată conceptului de Împărăţie a lui Dumnezeu.

Suprapunând credinţe diferite şi epoci despărţite de peste un mileniu, o sinteză, în această privinţă, între conceptul creştin şi ipoteza cabalistică, conduce la ideea că Hillel a deturnat evoluţia dinspre Împărăţia lui Dumnezeu şi că apariţia ca Mesia a lui Iisus Cristos a intenţionat ca practica iudaică să treacă la a urma Beit Shammai, împlinind Împărăţia lui Dumnezeu.

Este o simplă speculaţie.

Filiaţia hilleliană a respingerii Legii de către Apostolul Pavel explică de ce Noul Testament păstrează o amintire luminoasă lui Hillel Gamaliel, deşi, cel mai probabil, acela a prezidat Sanhedrinul care a hotărât crucificarea lui Iisus.

Astfel de autocontradicţie stabileşte o perspectivă inedită asupra crucificării, ca simbol al unei noi religii închinate omului contopit cu Dumnezeu.

Sensibil la renegarea întrupării în Lege a lui Dumnezeu, Apostolul Pavel compensează dând mărturie divinităţii lui Iisus Cristos:

„9. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni:2)

Ideea poate fi un ecou al Cărţii lui Enoh, care atribuie caracter divin celui drept, pe care îl numeşte Fiul Omului:

„2. Atunci l-am întrebat pe unul dintre îngerii care erau cu mine şi care mi-a lămurit toate tainele despre Fiul Omului. Eu l-am întrebat cine era, de unde venea şi de ce îl însoţea pe Cel Bătrân de zile. El mi-a răspuns cu aceste cuvinte: „Acesta este Fiul Omului , la care trimit toate justiţiile […]” (Enoh:43/versiunea etiopiană).

Titlul de Fiul Omului este legat, aici, de subiectul justiţiei/Legea, judecata şi dreptatea după fapte (4), un subiect pe care, ulterior, Hillel l-a deschis ca o rană în trupul iudaismului.

Deşi Cartea lui Enoh nu face parte din canonul biblic recunoscut în majoritatea tradiţiilor creştine şi evreieşti, perioada considerată a vieţii lui Iisus (dar şi cea a Apostolului Pavel) precede cristalizarea canonului, astfel că scrierea pseudoepigrafică, ce astăzi este şi apocrifă, ar fi putut fi temeiul pe care Iisus să se autodenumească Fiul Omului.

Apelat în Evanghelii ca „Învăţător”, Iisus este datat în perioada timpurie Tannaim/perioada „învăţătorilor” – cei care repetă ceea ce altădată a fost învăţat, un mod prin care poate fi denotată activitatea de restaurare a Legii.

Celebrul verset din Matei:5 „17. Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” sugerează o constantă a preocupărilor lui Iisus privitoare la respectarea Legii, eventual, la funcţia ei profetică şi la împlinirea ei practică, legându-l pe el însuşi de justiţie şi, implicit, de titlul Fiul Omului, aşa cum este conceput în Cartea lui Enoh.

Contopirea omului cu Dumnezeu în Iisus Cristos este o soluţie satisfăcătoare pentru Apostolul Pavel, aflat sub apăsarea dezbinării pe care o inserase între Lege şi Dumnezeu.

Din această perspectivă, creştinismul pecetluit de Apostolul Pavel pare o soluţie (hilleliană) la atacul lui Hillel asupra Poruncilor Dumnezeieşti – este o nouă religie, care sacrifică „ideea de Iisus Cristos” de două ori, odată ca personaj al naraţiunii şi încă o dată, ca teză teologică, pentru că Evangheliile îl prezintă pe Iisus, de fapt, ca reclamând permanent raţiunea şi Legea.

Literatura Epistolelor sale îşi găseşte astfel strategia intelectuală care să le genereze, imperturbabilă în faţa construcţiilor sofistice la care este silit să apeleze – ele devin „mistere teologice”, decretate drept inexpugnabile în faţa raţiunii, cu temei într-o declarată revelaţie: cu cât sofismul este mai evident, cu atât este mai solicitată credinţa.

Prezentarea creştinismului ca derivare fariseic-hilleliană din iudaism ar fi, însă, relativ improprie, cătă vreme, în aproape aceeaşi perioadă, iudaismul trăieşte el însuşi frisonul revoluţiei, propunând, la rândul său, o soluţie chiar mai radicală, cu deschidere spre ateism.

Va urma…

Enoh şi Elijah/Ilie, icoană din secolul al XVII-lea de la Muzeul de Istorie din Sanok, Polonia

Note

(1) Între „a fi văzut din spate” şi „a fi văzut din urmă” diferenţa este ca între ordinea spaţială şi cea temporală: „Gemara relatează că rabinul Yehuda HaNasi a spus: Incisivitatea mea, sporită faţă de colegii mei, se datorează faptului că l-am văzut pe rabinul Meir din spate, adică am stat în spatele lui când eram elevul lui. Dacă l-aş fi văzut din faţă, aş fi şi mai încisiv, aşa cum este scris: „Şi ochii tăi vor vedea pe învăţătorul tău” (Isaia 30:20). A vedea faţa profesorului creşte înţelegerea şi ascute mintea”. (TB Eruvin:13b5)

(2) Fiecare Poruncă, indiferent de subiectul la care se referă, este dublată de o alta – una şi aceeaşi, care stabileşte obligaţia îndeplinirii: „32. Şi să le zici: Vedeţi, să vă purtaţi aşa cum v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru şi să nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga!” (Deuteronomul:5) Prin urmare, puritatea derivată din respectarea Legii cuprinde toate cele 613 Porunci, iar respectarea Poruncilor capătă o dimensiune rituală, conferind o semnificaţie mai înaltă, oricărui gest, în cotidian.

(3) https://www.sefaria.org/topics/beit-shammai?tab=sources

(4) Răsplata după fapte:

– „12. Dacă vrei să spui: «Iată n-am ştiut nimic!», oare Cel ce cântăreşte inimile nu pătrunde cu privirea şi Cel ce veghează peste sufletul tău nu ştie şi nu va răsplăti omului după faptele lui?” (Pildele lui Solomon:24);

– „11. Odată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit: că puterea este a lui Dumnezeu şi a Ta, Doamne, este mila; că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui”. (Psalmi:61);

– ” 27. Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale”. (Matei:16)

B. Zdruncinarea încrederii în Porunci

Devoţiunea faţă de Dumnezeu a unora dintre iudei şi-a modificat chipul pentru supravieţuirea în exil, dar şi acasă, sub dominaţia romană, unde, după cum afirmă istoricii, de la anul 60 e.n., încep pregătirile zeloţilor pentru revolta declanşată şase ani mai târziu şi terminată în anul 70 e.n., (prin înfrângerea evreilor şi distrugerea celui de-al Doilea Templu).

Citește și:

• Tineri piteşteni de mare valoare. Să iei titularizarea cu 10 şi să nu găseşti post de profesor
• 11 August 1984: Preşedintele S.U.A., Ronald Regan, a spus: „am semnat legea cu privire la declararea Rusiei în afara legii pentru vecie”
• Lecţia de istorie. Jean Mihail – cel mai bogat român din toate timpurile

Ultimii patru, până la şapte ani din viaţa lui Pavel (1) sunt proiectaţi pe fundalul tensiunilor premergătoare războiului pentru eliberarea israelită de sub ocupantul roman, dar Apostolul pare să fi fost preocupat mai mult să extindă aria de cuprindere a creştinismului şi să-i menţină identitatea în raport cu iudaismul (2), astfel că romanii i-au apărut mai curând drept aliaţi contra unui adversar comun, decât un adversar comun cu acela al mişcării zelote:

„1. Adu-le aminte să se supună stăpânirilor şi dregătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun”.(Tit:3), îi cere Pavel ucenicului său Tit, în Epistola destinată bisericii din Creta, care se afla sub stăpânire romană. La fel în 1Timotei:

„1. Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii,

Pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuviinţa şi bună-cuviinţă”.

Cele două Epistole sunt aproximativ datate prin anii 62-65 e.n., adică în perioada în care, în ţara de origine a lui Pavel, zeloţii se organizaseră şi începuseră să promoveze rezistenţa armată. Dimensiunea politică a îngenunchierii din învăţăturile Apostolului nu poate fi negată.

Susţinând că adevărata eliberare vine prin credinţă şi transformare interioară, Pavel probează că reticenţa sa faţă de semnele intenţiei de eliberare nu ţine de vreun calcul de oportunitate militară, ci pur şi simplu consacră robia în viaţa socială, îndemnând spre închinarea la stăpânire, pe toată întinderea Imperiului şi dincolo de el, faţă de autoritate, în general.

Probabil că, devenind cetăţean al Imperiului roman cu toate avantajele prin care această calitate îl diferenţiau de alţii (3), Apostolul Pavel se defineşte (în mintea sa) şi drept cetăţean al lumii (Imperiul Roman, deşi coexista cu Imperiul Persan şi Hanatul Chinez, îşi cultivă imaginea de imperiu universal, în special în perioada Pax Romana, în cuprinsul căreia trăieşte Pavel).

La fel ca în trecerea de la ou la larvă, apoi la pupă şi fluture, identitatea lui Saul din Tars, devenind Apostolul Pavel, suferă o metamorfoză completă: de la iudeu fariseu, la ucigaş şi prigonitor de creştini (4); apoi schimbă partida, se converteşte la creştinism şi ajunge Apostolul care edifică doctrinar creştinismul; devine cetăţean roman şi porunceşte supunerea faţă de autoritate (inclusiv imperiala), trecând, astfel, în contrariul tradiţiei fariseice (să păstreze credinţa şi practicile iudaice – în ciuda controlului roman – şi să menţină identitatea şi tradiţiile evreieşti).

„20. Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei de sub lege;”, spune Apostolul Pavel în Capitolul 9 din Epistola întâia către Corinteni.

Abordarea paşnică şi spirituală a propovăduirii creştinismului si supunerea faţă de autorităţi pentru care Apostolul Pavel a militat se află în antiteză cu pregătirile militare zelote, de eliberare de sub stăpânirea romană, cu care el a fost contemporan.

Rezultatul războiului de eliberare a fost un dezastru naţional: jefuirea şi incendierea Ierusalimului, deportarea şi sclavia masivă a populaţiei evreieşti, persecuţii şi discriminări asupra comunităţilor evreieşti dispersate în Diaspora, sunt consemnate în istorie, împreună cu faptul că romanii au lichidat orice formă de rezistenţă evreiască şi au încercat să suprime identitatea şi autonomia evreilor, culminând cu distrugerea celui de-al Doilea Templu – Casa lui Dumnezeu.

Aparent, Apostolul Pavel avusese dreptate profetică să respingă Legea lui Dumnezeu (care nu admite robia), iar linia colaboraţionistă iniţiată de Hillel primeşte validarea practică.

Citește și:

• Pastila de frumos. „Popor” sau „Naţiune”
• Filarmonica Pitești va prelua Centrul Cultural. Reorganizare cu transfer
• MediaSind a decis strângerea de semnături pentru declanşarea grevei generale în Cultură şi Mass-Media

Încrederea în Porunci şi în interpretarea lor moştenită iese într-atât de zdruncinată, încât insuflă forme de scuturare de sub dominaţia divină, dezvoltate în iudaism, în mod simetric, de colegi dintr-o generaţie ulterioară, dar contemporani lui Saul din Tars/Apostolul Pavel, adunaţi pe lângă Gamaliel I şi Gamaliel II.

Note

(1) Cercetătorii cred că Apostolul Pavel s-a născut cândva între anii 5 î.Hr. şi 5 d.Hr. şi că a murit în jurul anilor 64 sau 67 d.Hr.

(2) Referirile Apostolului Pavel la agresiunea iudaică asupra creştinismului:

• Tit: 1:

„10. Pentru că mulţi sunt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea împrejur,

11. Cărora trebuie să li se închidă gura ca unora care răzvrătesc case întregi, învăţând, pentru câştig urât, cele ce nu se cuvin.”

• 1 Timotei:1

„3. Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură,

4. Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri, decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă;

5. Iar ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică,

6. De la care unii rătăcind s-au întors spre deşartă vorbire,

7. Voind să fie învăţători ai Legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire.”

(3) Faptele Apostolilor:22:

„25. Şi când l-au întins ca să-l biciuiască, Pavel a zis către sutaşul care era de faţă: Oare vă este îngăduit să biciuiţi un cetăţean roman şi nejudecat?

26. Şi auzind sutaşul s-a dus la comandant să-i vestească, zicând: Ce ai de gând să faci? Că omul acesta este (cetăţean) roman.

27. Şi venind la el, comandantul i-a zis: Spune-mi, eşti tu (cetăţean) roman? Iar el a zis: Da!”

(4) Deşi versetele 59-60 şi versetul 1, citate mai jos, sunt consecutive în naraţiunea martiriului Sfântului Ştefan, (cunoscut ca fiind primul martir creştin), autorul Cărtii „Faptele Apostolilor” – evanghelistul Luca, colaborator şi tovarăş de călătorie cu Pavel – le-a separat în Capitole distincte (Capitolele 7-8); întoarcerea paginii atenuează viziunea sângeroasă asupra rolului jucat de viitorul Apostolul Pavel.

Faptele Apostolilor:7:

„59. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!

60. Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit”.

Faptele Apostolilor:8:

„1. Şi Saul s-a făcut părtaş la uciderea lui”.

Articol preluat din ziarul bursa.ro