Situaţia nefavorabilă trupelor Axei şi cotitura de la 23 august 1944 au adus în judeţele Argeş şi Muscel trupele sovietice. Comportamentul, îndulcit de propagandă, a fost în realitate îngrozitor. Doar jafuri, violuri, crime şi brutalităţi pot fi trecute la activul Armatei Roşii, cea care ar fi trebuit să aducă o nouă eră, dar n-a făcut decât să amintească de abuzurile soldaţilor otomani sau ţarişti din epoca medievală şi modernă. Încetarea războiului n-a dus la

retragerea trupelor, Stalin folosindu-le ca instrument politic pentru sovietizarea României. În plus, era mai ieftin de întreţinut într-o perioadă de secetă cumplită pe seama ţăranilor români ce nu prea înţelegeau sistemul comunist şi erau adversarii ideii de colectivizare.

Preocupările soldaților sovietici în 1944

Soldaţii sovietici aveau misiuni clare pe lângă cele de rutină privind instrucţia militară şi îndoctrinarea ideologică. Comuna Topoloveni (astăzi oraşul Topoloveni, judeţul Argeş) era vizitată pe 22 septembrie 1947 de ostaşi din departamentul topografic. Se poate presupune că erau interesaţi de un nod rutier de unde continuau drumurile spre Piteşti şi Câmpulung. Alţi militari au vizitat în aceeaşi lună aşezarea Mihăeşti de unde au luat datele privind numărul de locuitori şi averea acestora. Astfel de informaţii sunt importante pentru stabilirea potenţialului alimentar al unei regiuni în caz de război. Studiile în arhivele fostei Armate Roşii, la departamentul de cartografie, vor demonstra existenţa unor hărţi militare de înaltă precizie necesare comandanţilor sovietici în stabilirea planurilor ofensive împotriva unui aliat în care nu aveau încredere ideologică totală. Serviciul cartografic al armatei sovietice a fost întotdeauna la înălţime în ceea ce priveşte hărţile statelor vecine, calitatea fiind apreciată chiar şi de ofiţerii germani. Cele mai detaliate hărţi din prima jumătate a secolului al XIX-lea ale spaţiului românesc au fost realizate tot de cartografi ruşi. Se stătea mai prost cu documentele privind propriul teritoriu, dar cea mai ofensivă armată din lume trebuia să fie în permanenţă pe picior de război şi să acţioneze peste graniţe. Aşa se explică de ce în 1941 trupele dispuse la frontiere n-au putut să oprească invazia germană, vagoanele fiind pline cu hărţile topografice ale României. Spionajul Moscovei funcţionase perfect în perioada interbelică.

Minuni administrative ale comuniștilor în timpul secetei

Seceta a lovit cu furie în 1946 România. Era un fenomen normal, statisticile demonstrând că se repetă cam de trei ori într-un secol. Regimul de la Bucureşti a considerat că aplicând normele de partid şi un program centralizat de aprovizionare va reuşi să rezolve cât de cât hrănirea locuitorilor din zonele calamitate. Mai importante erau livrările către Uniunea Sovietică şi Armata Roşie. Judeţul Argeş n-a fost inclus în aria afectată de secetă şi a fost impus la colecte de produse alimentare. Plasa Jiblea a dat următoarele alimente în decembrie 1946: 445 kg porumb, 531 kg grâu, 20 kg cartofi, 25 kg ceapă, 43 kg fasole, 182 kg poame, 2110 nuci, 4,95 kg carne afumată. Cantităţile amintite sunt cele oferite mai mult sau mai puţin benevol. Documentul, la o primă citire, oferă doar cifre reci şi mici. Citit cu mai multă atenţie, situaţia se schimbă radical. Guvernul nu avea habar unde se fac colectele. Plasa Jiblea era deficitară în privinţa cerealelor şi în anii normali. Judeţul Argeş a fost în totalitate afectat de căldurile de peste vară, dovadă fiind marile incendii de pădure din zona Cozia. Dacă aceste interpretări nu sunt suficiente, un alt document al oficialităţilor din Muscel consemna că în ianuarie 1947, 80% din populaţia comunelor nordice, adică de munte, era complet lipsită de cereale şi restul putea să mai reziste cel mult două luni. Culmea este că în unele cărţi judeţul Argeş a rămas tot necalamitat. Autorii au preferat să repete fără să gândească.

Cota de lână în 1947

Un simplu raport al jandarmilor din 13 iunie 1947 privind starea de spirit a locuitorilor din mediul rural argeşean pare un document banal, una din milioanele de hârtii produse de birocraţia oricărui stat modern. Sunt multe informaţii despre cota de lână plătită de proprietari pentru fiecare oaie. Datoria cetăţenească prevede şi plata corectă a impozitelor către stat şi pedepse pentru cei care încearcă să se sustragă prevederilor legii. Fiscul a rămas peste tot o adevărată sperietoare. Conţinutul rezervă mari surprize cititorului. Fiecare ţăran plătea câte 600 de grame de lână de fiecare animal. Cota era absurdă întrucât o oaie nu are mai mult de 400-450 gr de lână datorită faptului că din lipsa furajelor oile şi-au pierdut lâna. Oare Bucureştiul crede în lacrimi? Nici vorbă de aşa ceva. Judeţul Argeş nu era un judeţ calamitat pentru cei din birouri. Jandarmii au primit ordine stricte pentru identificarea celor care se sustrag de la plata cotelor şi a celor care dărăcesc singuri lâna. Oare cum se putea realiza planul dacă nu exista produsul cotei? Ordinul se execută, nu se discută. Vinovatul putea să fie acuzat chiar de sabotaj. Nu trebuie să se uite că în 1947 seceta bântuia cu furie şi oamenii mureau pe capete de foamete, dar guvernul Groza se agăţa cu disperare de utopii. Documentul demonstrează că politica nu prea are nimic în comun cu realitatea şi cu nevoile oamenilor.

Antraxul pe meleaguri muscelene

Epidemia a fost cunoscută crescătorilor de animale din cele mai vechi timpuri şi era denumită buba neagră, cărbune sau dalac. Dacă varianta cutanată putea să nu evolueze spre forme fatale, infecţia internă se solda întotdeauna cu decesul persoanei sau al animalului. Bacilul (Bacillus anthracis) nu are o viteză mare de răspândire în comparaţie cu virusurile, dar forma sporulată aşteaptă în pământ o victimă potenţială timp de decenii. Groaza era amplificată de neputinţa oamenilor de a găsi un leac, un remediu. A fost nevoie de munca celebrului savant francez Pasteur pentru ca să apară un vaccin eficient. Poate că ar merita mai multe statui decât toţi scriitorii şi politicienii la un loc. Armata Roşie a jefuit cumplit România în anii 1944-1947 şi, mai grav, a dereglat toate serviciile prin politica de înlocuire a specialiştilor cu adepţi ai noului regim şi prin confiscarea aparaturii electronice pentru comunicare. Nu se putea ca o boală agresivă să nu profite de ocazie. Focarul de antrax s-a localizat în comuna Colibaşi din judeţul Muscel unde primul caz a apărut la o arie de treierat. Se înregistrau în august 1947, 12 îmbolnăviri ale bovinelor şi, cum zona era un loc foarte umblat, şansele ca să apară noi victime erau foarte mari. Cauza răului sta în neprezentarea oamenilor la vaccinarea vitelor în primăvară, temători din cauza preţurilor mari sau indiferenţi la metodele moderne de prevenire. Medicul Ciolcă Nicolae a luat rapid măsuri pentru a împiedica răspândirea molimei în toată circumscripţia veterinară Ştefăneşti, dar paiele contaminate au fost folosite în continuare la hrănirea animalelor din cauza lipsei de furaje. Efectele secetei din 1947 se făceau resimţite, dar autorităţile de la Bucureşti vedeau fericire în Muntenia. Chiar dacă bacilul era deosebit de periculos, militarii s-au gândit să-l utilizeze împotriva fermelor inamice pentru că războiul trece, înainte de orice, prin stomac. Laboratoarele din Marea Britanie şi SUA (se poate presupune că şi cele din URSS, China sau alte state) au produs culturi înalt patogene şi rezistente la tratamentele obişnuite.
Sursa: historia.ro