# Convorbiri neconvenţionale
# Tranziţia – extaz şi agonie, revoluţia – furată… Despre această perioadă nu prea ai scris! O vei face în altă lucrare la fel de interesantă? Roman senzaţional?
– În decembrie 1989, pentru unii s-a deschis robinetul extazului, credeau că vor face o lume nouă, economică, socială, culturală. Mărturisesc, aşa am crezut şi eu, dar numai câteva zile. Lucrând în economia reală, am avut un avantaj, am observat cum unii s-au repliat foarte repede, au pus ochii pe latura materială a vieţii şi au început demersurile îmbogăţirii pe cea mai uşoară cale – căpuşarea întreprinderilor, cu legi date de parlamentari, mărunţirea lor cu aparatul de sudură şi vinderea. Cei care până mai ieri erau paznicii avutului obştesc au devenit samsarii acestuia – „Cântarea României” a fost înlocuită cu „Jefuirea României.” Personal, mi-a fost dat să nu-mi mai recunosc unii amici, cunoscuţi, cu toţii au intrat în acest festival al căpătuirii rapide, au lăsat să li se vadă faţa cea mai hidoasă. Unii au pus pe picioare afaceri în domeniul producţiei, dar şi aceştia şi-au dat măsura ticăloşiei – deşi au profit considerabil, îşi plătesc angajaţii cu salariul minim pe economie, nu le respectă ziua de lucru (sunt ţinuţi la muncă 10-12 ore pe zi) şi le acordă concediu de odihnă, cel mai adesea, doar pe hârtie. Investitorul român a importat din lumea capitalistă doar sălbăticia din zorii acesteia. Evident că onor miniştrii muncii şi protecţiei sociale, care s-au perindat, au închis ochii la nedreptăţi, în schimbul unor tainuri grase. Despre toate astea am scris doar articole de presă, nefiind prozator nu m-am încumetat la o abordare mai amplă. Epoca asta de sălbăticie economică încă îşi mai aşteaptă romancierul, ceva de talia unui Petru Dumitriu, cel care în 2000 de pagini şi cu peste 200 de personaje a zugrăvit nu numai cronica unei familii, ci epoci. Un subiect suculent al tranziţiei mi se pare a fi viaţa sindicatelor salariaţilor la stat. În 26 de ani, iacătă, suntem la al patrulea preşedinte al Ţării, în vreme ce liderii de sindicat sunt cam aceiaşi: graşi, frumoşi, aproape veşnici şi băgaţi până-n gât în fel de fel de afaceri şi jocuri politice care au îngenuncheat salariatul, terfelindu-i demnitatea şi anomizându-l.
# Poezia: o obsesie, un refugiu, un miracol, o iubită nesăţioasă, totul sau nimic. Cum ai convieţuit cu poezia?
– Sunt pus în situaţia Sf. Augustin, care întrebat fiind ce este timpul? a răspuns: „Dacă nu mă întrebi, ştiu ce este. Dacă mă întrebi, nu mai ştiu nimic!” Da, pentru mine, poezia a fost câte ceva din toate astea. Poezia este o stare de sublimare a fiinţei în cuvinte, este o vulnerabilitate divină a acesteia, dar şi un scut veritabil! În ultimii ani de „domnie” a lui Adrian Năstase, când arbitrariul friza absurdul şi ţara fusese confiscată de o gaşcă venală, îmi ziceam ca filosoful Adorno: „Să scrii poezie după Auschwitz este un act de barbarie”. Se poate observa că deşi eram şi încă mai suntem într-un aproape cataclism moral, social şi economic, românii încă mai scriu poezie, încât putem zice că ea este o formă de supravieţuire a fiinţei, chiar dacă, adesea, poezia ultimilor ani poartă patina mizerabilismului.
# Cititorii se întreabă când vor avea în mână „Anii Ratării”? Cartea se va citi cu sufletul la gură. Iar poetul din tine va ajunge prozator cu renume, pe când cartea va deveni capitol de istorie…
– Întrebarea dumitale, Nene Marine, care ne-ai fost prieten, dascăl, confident, apărător, sună ca un credit imperial şi vă mulţumesc! Deocamdată, încă mai am de scris la această carte, drumul în trecut este, deopotrivă, trist, frumos, periculos şi mai ales, imprevizibil! Spun imprevizibil pentru că unele întâmplări din trecut abia acum îşi vădesc unele înţelesuri ascunse. Una peste alta, cititorii mai au de aşteptat! În încheiere, Domnule Marin Ioniţă, prozator şi gazetar de excepţie, antrenor de îngeri (tineri cu talent), vă mulţumesc pentru convorbirea cu tâlcuri. Mulţumiri şi „Jurnalului de Argeş”, în care cultura şi oamenii ei îşi găsesc o delicată şi constantă tribună.
Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii