# Convorbiri neconvenţionale
# Opozanţi ai regimului, ai fost unul dintre ei? Martor pasiv? Actor în acţiune? Cronicar? Voluntar? De ce ţi-ai pus pielea la saramură? Ce sperai?
– O vreme am fost martor pasiv, deşi mai purtam în mine amintiri teribile din vremea când familia mea a fost strămutată-n Bărăgan. Când am plecat de acasă, tata mi-a spus că voi vedea multe nedreptăţi, că voi fi nevoit să scrâşnesc din dinţi… A fost modul lui de a-mi spune că regimul va dura şi că va trebui să mă consolez şi să-mi reprim revolta. Cu timpul am început să nu mai suport îndoctrinarea, îmi era din ce în ce mai greu să tac. În 1980, actorul Cristian Tutză (foto) a venit la teatrul nostru, de la Bacău. Ne-am împrietenit repede – amândoi eram firi rebele, iubeam libertatea absolută, aceleaşi cărţi şi, într-un fel, avusesem un destin asemănător. În vara anului 1981 i-am cunoscut părinţii, am aflat că tatăl său, colonel în Armata Regală, fusese deţinut politic, coleg de celulă, la Gherla şi Făgăraş, cu marele critic şi istoric literar Nicolae Balotă. Cu timpul, Cristi, eu şi alţi prieteni am devenit incomozi prin felul de a fi, prin cele ce spuneam în spaţiul public. În 1985, Tutză a avut ideea de a pune în scenă, sub formă de monolog, „Jurnalul unui nebun”, al lui Gogol, spectacol pe care-l mai jucase regretatul actor Valeriu Buciu, tot la Davila. Noutatea adusă de Cristi nu a fost doar vehemenţa interpretării actoriceşti, ci şi textele noi, fragmente din capodopere semnate de Sofocle, Euripide, Shakespeare, Tolstoi, Cervantes, Dostoievski, Cioran, care făceau aluzii clare la regimurile totalitare. La stabilirea textelor ne-a consultat şi pe noi, prietenii lui. Curios lucru, la vizionarea prealabilă a spectacolului, în 1986, acesta a trecut şi piesa s-a jucat, dar nu mult, pentru că a fost scoasă din program. Cred şi eu!, spectacolul se desfăşura într-o cuşcă metalică, pusă pe scenă, actorul purta un veşmânt care amintea de zeche şi le care stătea scris: „Lecţia de istorie – 1986”, Cu toate astea, Tutză a mers cu spectacolul în „Gala tânărului actor”, la Costineşti, unde l-am însoţit şi am fost martor la chestii ce păreau incredibile – cineva, care supraveghea desfăşurarea spectacolelor, sau care fusese avertizat că este o piesă subversivă, a dispus să fie întrerupt, în câteva rânduri, curentul electric. Ultimele 20 de minute au fost jucate aproape pe întuneric, dar la final, prietenul meu a primit aproape 10 minute de aplauze! Urmarea – Tutză a fost procopsit cu o menţiune şi o execuţie, ca la carte, semnată de Ion Parhon, în revista „Teatrul azi”.
„În decembrie 1989, la Piteşti s-a tras cu puşca! Au fost diversiuni, în câteva locuri”
# Revoluţia. La Piteşti nu s-a tras cu puşca. Dar cine a cucerit primăria, prefectura, sediile partidului, instituţiile? Cine a spulberat autorităţile represive, dictatura comunistă? Cine a luat drumul spre Bucureştii în flăcări, a urcat pe baricade şi a vărsat sângele pe trotuare?
– Vă dezamăgesc, în decembrie 1989, la Piteşti s-a tras cu puşca! Au fost diversiuni, în câteva locuri. O întâmplare a făcut să fiu în zona Spitalului Judeţean, unde se trăgea aproape ca pe front! Fratele meu se afla chiar în curtea spitalului, în care avea soţia internată şi ieşită din operaţie, când, din senin, a început să se tragă – din interiorul spitalului cu arme uşoare, din afară cu arme de asalt AKM-47. Despre tărăşenia de la spital s-a scris şi în „Raportul Sergiu Nicolaescu”, dar deformat – în raport se vorbeşte de presupuse împuşcături la Spitalul Judeţean Argeş. Au mai fost diversiuni cu împuşcături la moara oraşului, la Spitalul de Pediatrie şi undeva aproape de Gara de Nord a Piteştilor. Pe aceasta din urmă am văzut-o – ieşisem de la actorul Cristian Tutză, care locuia în zonă. Împuşcăturile acestor diversiuni trebuiau să legitimeze violenţa regimului şi anihilarea fizică a cuplului Ceauşescu.
Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii