Poetul-matematician Constantin Miu-Lerca

de | 12.12.2012 21:30 | Cultură

Poetul Constantin Miu-Lerca s-a născut la 15 august 1908 în localitatea Grădinari, judeţul Caraş Severin și a decedat în anul 1985 la Piteşti. Fiul Mariei (născută Cipu) şi al lui Pan Miu, Constantin Miu-Lerca are studii politehnice neterminate, mult mai târziu urmând Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice. A lucrat mulți ani ca profesor de matematică şi fizică la Piteşti și a colaborat la „Azi”, „Floarea de foc”, „Gândirea”, ”Viaţa literară”, „Vremea”, „Gând românesc”, „Societatea de mâine”, „Familia”, „Braşovul literar”, „Fruncea”, „Revista Institutului Social Banat – Crişana”, „Scrisul bănăţean”, „Orizont” și „Albina”.

A participat la înființarea Asociaţiei Scriitorilor Români Independenţi

A înfiinţat în 1933, împreună cu Zaharia Stancu, Romulus Dianu, Cicerone Theodorescu, Ion Valerian, Dragoş Vrânceanu, Ion Th. Ilea și Liviu Jurchescu Asociaţia Scriitorilor Români Independenţi. Din 1934, odată cu constituirea filialei bănăţene a Asociaţiei, devine preşedintele acesteia. A fost şi secretar în comitetul de înfiinţare a Asociaţiei Scriitorilor Români din Banat (1933), fiind desemnat preşedinte în 1938. Alături de Victor Papilian și Mihai Beniuc devine membru al comitetului de iniţiativă pentru crearea Asociaţiei Scriitorilor din Ardeal (1937). Versurile i-au fost publicat în numeroase antologii. Miu-Lerca debutează în publicaţia „Vestul” din Timişoara în anul 1932, pe care o va şi conduce. Prima carte, Biblice (1932), include versuri în linie tradiţională, structurate în patru cicluri. Primul, cu titlu omonim, e alcătuit din meditaţii despre soarta omului, pendulând între căutare şi tăgadă în confruntarea cu Divinul, „Ai mei” e compus din portrete de oameni ai gliei, „Lucrătorii” realizează o viziune de infern a Reşiţei, iar ultimul ciclu, „Natură”, stă sub semnul optimismului, al solarităţii care alternează cu melancolia nopţii.

Textele poeziei cu tonalitate folclorică au fost însoțite de muzica lui Filaret Barbu

Preocupat de valorile folclorului bănăţean, Miu-Lerca alcătuieşte lucrarea „Consideraţii asupra artei ţărăneşti din Banat” (1936), o micromonografie în care prezintă portul, obiceiuri, mentalităţi. Cu placheta „Colinde” (1940) revine la o poezie cu tonalitate folclorică, textele fiind însoţite de muzica lui Filaret Barbu şi de desenele lui A. Demian. În 1942 publică „Omul”, un oratoriu pe muzica lui Filaret Barbu, partea a doua cuprinzând tot ciclul de poezii profane din „Biblice”. În 1971 apare cartea „Sus stele, jos stele”, o ipostază a Eului liric sentimental, dominat de amintirile din copilărie şi adolescenţă, de imaginea casei părinteşti, a bunicilor, în tablouri ilustrând lumea bănăţeană. „Unde concentrice” (1976) se configurează în jurul unui univers citadin, la fel de agresat ca şi cel rural. E un volum retrospectiv, care include versuri de la debut, adică vers liber şi ritmuri inegale, cerute de o anumită mişcare a gândului. Influenţele folclorice sunt multiple, abundă lexicul bănăţean, deşi nu e vorba de poezii scrise în limbaj regional, ci de o încercare de a echilibra folclorul cu lirica modernă. „Pajura cu două capete” (1978) e o altă carte legată de sat, tradiţie, legende, obiceiuri, ceea ce e vizibil şi în „subiectul” ciclurilor: ocnarii, harambaşii, răzbunarea lotrilor, răscoală, represalii. Unele versuri sunt de inspiraţie istorică, un filon epic fiind de asemenea uşor de depistat. În „Efemerele anotimpuri” (1983) intră mai multe pasteluri şi meditaţii asupra naturii, cu toate nostalgiile şi căutările vârstei, dar şi poezii din lumea satului cărăşean, cu datini şi expresii populare. Evoluţia lui Miu-Lerca are loc în direcţia unui text marcat, pe de o parte, de formaţia sa de matematician, atras de tipologia poeţilor artifex, pe de alta, de motivele, sonurile şi, mai ales, vocabularul popular, chiar dialectal. Se regăseşte la el peisajul locurilor natale, dar şi neliniştea, întrebările omului modern, după cum versul liber alternează cu cel clasic. Critica l-a alăturat unor autori ca Ovid Densusianu, Elena Farago şi, mai ales, lui Aron Cotruş. Apreciatul poet, publicist şi profesor se stinge din viaţă la Piteşti în anul 1985, acolo unde se stabilise cu mulți ani în urmă.

Primăvara

Hei! par’că-i nuntă azi în toată ţara –
şi-i veselă mireasa, primăvara.
Vezi, fiecare floare-i par’c’o iie,
ce i-a ‚nflorit-o Domnul, bucurie.

Măgrinii ‚n roiu cu-albinele-au pornit –
şi ‚ndantelatul văl i l-au urzit,
iar soarele-o cunună, peste ani,
sub bolţi cu can[d]elabre de castani.

Hei! – nuntă ca a ei, n’a fost şi nu e;
din văi în munţi o horă verde suie –
şi cerul şi pământul se-ospătară,
la masa ei cu maci de foc şi pară…

Iar vântul, mire, ‚n spice-o legăna,
furtună’n crengi, râzând o resfira,
apoi, de-a-ascunsa, jocul nesfârşit,
cu cucul în pădure s’a pornit…
M.I.

Articol scris de Jurnalul de Arges

Distribuie!

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii