# Convorbiri neconvenţionale
# Mai este de folos literatura? Schimbă ceva în lume? În morală? În credinţă? În conştiinţă? În caractere? În atitudini? În acţiuni? În intimităţi? În relaţii? În politică?
– Literatura oferă, propune, luptă cu inerţia, cu rezidurile, cu nedesăvârşirea… Cei care au urechi de auzit, să audă. Ea poate determina schimbări în interioritatea fiinţei, dacă acolo se lucrează…, dacă pământul (fiinţei) este arid/neprimitor s-ar putea ca sămânţa ei să nu încolţească. Marile schimbări de care depinde şi destinul nostru, individual, vin din păcate dinspre structurile puterii. Aici aş putea răspunde prin cuvintele lui M. Foulcault: ,,există doar această lume de date sensibile şi fapte, puse împreună pe diferite niveluri, în varii structuri, în care problema puterii este problema politică supremă”. Scriitorului nu-i rămâne decât problematizarea…
# Poetă cu vocaţie. Se plăteşte pentru acest har rarisim? Şi te-ai întrebat vreodată pentru ce scrii? Dacă foloseşte la ceva? Cui şi în ce fel?
– Poezia, oricum, nu poate fi plătită, nu poate fi cuantificată în acest fel, pragmatic-financiar. Alte genuri, da, pot şi merită să fie plătite. Personal, pot spune că sunt câştiguri modeste în această zonă, dar încă sunt reviste în ţară care plătesc (şi) colaboratorii, nu doar oamenii/scriitorii din redacţie. (Viaţa românească, România literară, Apostrof etc. Ca informaţie: cea mai mare sumă, pentru o jumătate de pagină A3, am primit-o de la o publicaţie din Moldova: Vitralii – 200 ron).
Eu abordez mai multe genuri: cronică de carte, eseistică, poezie foarte puţină în ultima vreme. Sunt redactor la o publicaţie din afara judeţului Argeş – Târgoviştea Literară – unde public constant, iar în revista Argeş încerc să păstrez o rubrică permanentă de poezie (În numele poemului), tocmai pentru a mă putea manifesta liric. Scriu poezie pentru că mi-am format o gândire poetică de care nu mă mai pot desprinde, poezia este pentru mine o (trans)scriere… O respiraţie, aşadar îmi foloseşte în primul rând mie, pentru supravieţuire (şi simultan pentru supra-vieţuire…).
# Au fost momente în care ai simţit că poezia este o zădărnicie? Chiar pacoste pentru cine o scrie? Te-a bătut gândul să renunţi? Eşti mulţumită că ai continuat? Ai cunoscut extazul?
– Dacă relaţia mea cu poezia este mod de viaţă/de receptare şi de asimilare a realului, a experienţei, a meditării, a pierderii şi a regăsirii de sine, a aspiraţiei către ceva de dincolo, către transcendenţa necesară – nu are cum să mă încurce, dimpotrivă, este o binecuvântare, un ajutor, o călăuză metafizică, un talant de care trebuie să am grijă şi pe care vreau să-l folosesc şi în favoarea semenilor mei (a cititorilor mei) care simt şi văd ca mine… Au fost/sunt perioade în care nu pot scrie poezie, dar am revenit/a revenit de fiecare dată la mine, triumfală/vindecătoare/atemporală, poezia mea şi a lumii întregi (din care am tradus, după puterile mele…). Extazul este tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, un vis, o poveste a condiţiei umane. Un extaz terestru… Extazul ca trăire a divinului nu este la îndemâna oricui, poate doar a sfinţilor. Eu sunt o structură tardiv-romantică, imperfectă, dar care visează (încă) la perfectarea lumii şi visez acest lucru în detalii mărunte…În rest, poate n-am disperat suficient, încât să-mi rămână doar Dumnezeu…
# Omul de ştiinţă din tine – eşti chiar doctor în filologie – te însoţeşte în demersurile literare? Îl asculţi? Îţi face concesii?
– Pregătirea filologică mă ajută şi în viaţa concretă, nu doar în demersurile literare. Dar astăzi un doctorat, în sine, nu mai înseamnă mare lucru, din moment ce căile de obţinere a lui s-au diversificat, în sens peiorativ, afacerist. Lumea nu mai face diferenţa între ele, diploma nu mai conferă nici încredere, nici merite. Conteză altceva, dacă treci proba reală a pregătirii în domeniul ales, în gândire şi în comportament. Un doctorat autentic înseamnă, pe lângă un subiect de cercetare pentru care faci pasiune, şi creativitate, putere de muncă, dozare a efortului, disciplinare a minţii, alternarea implicării şi a detaşării – lucruri care rămân cu tine, despre care poţi spune în condiţii de criză fraza celebră: toate câte le am le port cu mine…
Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii