# Florin Băleanu, dascăl la şcoala de zbor. Probabil că fiecare om din lumea asta a visat cândva să zboare. Pentru mulți, zborul a rămas un vis, alții l-au transformat în realitate și au experimentat in vivo senzația de plutire, de libertate. Îți trebuie mult curaj ca să pășești în gol. Afară doar dacă nu cumva ești nebun sau sinucigaș. Însă curajul este o îndrăzneală conștientă, nu înseamnă că nu îți este frică, ci că reușești să o domini și nu te lași stăpânit de ea. Așa își învață elevii eroul reportajului nostru, Florin Băleanu, un om care, la rândul său, a învățat să își domine frica de dragul de a trăi zborul, iar acum instruiește pe alții în școala curajului, la cursurile de paraşutism ale Aeroclubului „Henri Coandă” din Pitești.

„Mama trăia prin mine fiecare salt”

La început a fost doar o licărire care s-a înfiripat în mintea și sufletul unui copil de 5 ani. Familia a fost cea care a hrănit acest vis din copilărie, până când atracția pentru zbor a devenit irezistibilă. „Aveam un văr care a fost paraşutist şi de la el ştiam că numai de la vârsta de 16 ani se poate practica parașutismul. Eu aveam vreo 5 ani pe când el făcea deja asta. Când mi-am dat seama că mai aveam de umplut o grămadă de timp până să mă pot face și eu paraşutist, ca să îmi treacă vremea mai repede m-am apucat de alte sporturi.”, povestește Florin Băleanu. Așa a ajuns să practice atletism, carting, chiar și patru ani de judo, cu antrenorul Alexandru Babacov, cu care a și devenit amic. „Acum nu mai practic, dar pe atunci aveam gânduri mari, să mă fac antrenor de judo, pentru că îmi plăcea foarte mult. Mă mai întâlneam cu fostul meu antrenor, domnul Babacov, pe la stadion, când mergeam la antrenamente cu parașutiștii. Am rămas amici. Ne întâlnim mai rar, dar când ne întâlnim, ne bucurăm”, își amintește instructorul. A reușit astfel să-și umple în mod util timpul, până când a împlinit 15 ani. „Am început la 15 ani, în 1985. Tot atunci și zborul cu motor, dar nu puteam pe atunci să le fac pe amândouă, să particip la ambele cursuri, pentru că existau niște restricții. Trebuia să aleg ori una, ori alta. Și atunci am renunțat la zbor cu motor și am rămas la parașutism”, continuă povestea. Evident că nu mă puteam abține să nu întreb: „Cum a fost primul salt?” „ Prima dată, a fost mai mult din curiozitate, dar mai ales din rușine, pentru că mama a vrut să se facă aviatoare. Ea îmi spusese: «Dacă aud că nu ai sărit, nu mai ai ce căuta acasă, cu mătura te iau». Ea a vrut să se facă aviatoare, fratele ei a fost aviator, dar a fost doborât în timpul războiului, chiar la insurecție. Deci cam din neam mi se trage cu aviația. Pe mama n-au lăsat-o părinții să se facă aviator, ziceau că nu are ea ce să caute acolo. Și am urmat eu, ea a rămas cu visul neîmplinit. Dar ea simțea prin mine. Atunci, când a fost să sar prima dată, mă gândeam «Ce caut eu în avion? Ce-i cu mine aici?» Vedeam oamenii mici, de acolo, de sus, și mă gândeam «Ce fericiți sunt ăia!» În momentul acela e greu să spui dacă vei continua, eu eram în dubii… După ce am aterizat mi-am spus că a fost foarte frumos. Dar la următorul salt, când instructorii mi-au dat echiparea iarăși, au început din nou emoțiile. Unii cred că dacă ai făcut un salt, gata, nu îți mai este frică după aia. Emoția crește de la salt la salt”.

„Cine spune că nu îi e frică, ori minte, ori nu e întreg la minte”

Florin avea doar 16 ani atunci când, pentru prima dată, a făcut nu doar pasul în gol, ci primul pas spre visul său și al mamei sale. Au trecut 27 de ani de atunci, acelui prim salt i-au urmat alte 1800. În mod firesc, îl întreb pe instructorul de parașutism dacă nu i-a fost și nu îi este frică să facă asta. „La început a fost ceva senzațional. Îmi era frică, dar simțeam că nu toată lumea poate să facă așa ceva. Cine spune că nu îi e frică, ori minte, ori nu e întreg la minte.”, răspunde el. „Dar elevi care să nu fi reușit să sară cu parașuta, din avion, din cauza fricii, ați avut?”, continui să întreb. „Da, sigur, se mai întâmplă din astea. La toate aerocluburile unde am fost am avut câte unu-doi care n-au vrut să sară. Chiar şi dintre cei de la contract, adică peste 22 de ani, dintre cei care plătesc cursul. Era un tip de la Ploieşti, mare, plin de muşchi, despre care credeam că va sparge tot. Când a fost să sară, era galben ca ceara şi s-a înmuiat în uşa avionului, l-am prins să nu cadă. I-am zis că asta nu e o ruşine, el a încercat. I-am mai spus că de banii pe care apucase să-i plătească, îl mai plimbăm cu avionul. A zis «Lăsaţi că poate mă mai gândesc!» Dar nu s-a schimbat nimic. Nu e nicio ruşine, e omenește să îți fie teamă, dar bineînţeles că ne mai și amuzăm”, spune, zâmbind, parașutistul. Desigur că una dintre marile temeri care se pot naște în mintea oricui ar fi că poate nu se va deschide parașuta. Florin Băleanu mă asigură însă că este exclus așa ceva. „Dacă respecţi întocmai ce a spus instructorul, nu faci nimic în plus şi nimic în minus, nu se întâmplă niciun accident. Unii cursanți vin doar din teribilism. Noi trebuie să fim atenţi la ei, să vedem dacă putem avea încredere să îi lăsăm. În momentul în care i-ai dat drumul pe uşa aparatului de zbor, trebuie să ştii că poţi avea încredere în cursant şi că te poţi baza pe cunoştinţele lui. La aerodrom, fiecare dintre ei învață să îşi plieze paraşuta. Totul este supravegheat, există puncte de control ale pliajului, trebuie respectate fazele pliajului. Elevul trebuie să poată fi sigur pe pliaj, în avion nu mai trebuie să se gândească şi la asta, pentru că trebuie să se concentreze pe salt, pe modul cum trebuie făcută părăsirea aeronavei, poziţia corpului pe timpul căderii libere şi respectarea timpului de cădere, controlul paraşutei, pilotarea”.

La emisiunea „Surprize, surprize”, coparticipant la o gafă aranjată

Știind că despre multe vedete au apărut știri în presa de cancan sau la TV că ar fi sărit cu parașuta, îl întreb pe interlocutorul meu dacă a avut ocazia de a interacționa într-o astfel de ipostază cu vreuna dintre acestea. „Într-adevăr, am aflat și eu, tot din presă, despre un salt pe care l-a făcut Mihaela Rădulescu, pe la Ploiești, în tandem cu instructorul. Dar așa ceva poate face oricine, nu e nicio mare scofală, practic a plimbat-o instructorul prin aer. La fel au făcut și Lavinia Șandru, și Cozmin Gușă, la București. Radu Mazăre a sărit și el, la Tuzla. Pe când eram la București, cu colegul meu, la pregătire pentru etapa de zbor, Horia Brenciu făcea un reportaj acolo, cu niște supermodele. Ne-a fotografiat și pe noi și ne-a spus că o să apărem în revista la care scria el. Alina Plugaru a venit și ea pe acolo, dar numai ca să pozeze pe lângă avioane, pentru o revistă pentru adulți, din câte am înțeles. Era toată lumea grămadă pe la geamuri, să o vadă, când a apărut”, își amintește, râzând, instructorul piteștean. Aproape de finalul discuției noastre, își amintește, foarte amuzat, despre o farsă la care participase cu câțiva ani în urmă, pentru emisiunea „Surprize, surprize”. Unei foste eleve de-a unui coleg de-al său îi pregătise o prietenă de-a ei o farsă. Fata, adusă legată la ochi, de la hotel, până la platoul de filmare, neștiind ce i se pregătește, a avut parte de o surpriză de proporții în momentul în care a fost dezlegată la ochi și s-a pomenit în avion, echipată de săritură cu parașuta. „A fost o pacoste pentru ea, s-a îngălbenit când a văzut avionul. Fata făcuse paraşutism şi la un moment dat nu a mai venit. Nu îi expirase licenţa, dar nu mai venise. Eu şi colegul meu de la Craiova trebuia să o pregătim, am pus-o în trenajor, am agăţat-o aşa ca să largheze paraşuta,  în timpul ăsta se filma (trenajor înseamnă o instalaţie complexă pentru antrenarea la sol a piloţilor în condiţiile zborului fără vizibilitate – n.r.). Era târziu, iar colegul meu a început să se îngrijoreze, pentru că dacă se înopta nu mai putea să sară, era şi înnorat şi plafonul de nori era coborât, iar când plafonul de nori e jos, nu mai ai voie să zbori. Plafonul de nori începuse să coboare. Colegul m-a întrebat atunci ce facem, mai mergem la trenajor, iar eu, cum eram «pe sticlă», nu puteam să îi spun că nu mai mergem. I-am zis că mergem, iar mecanicul de bord, auzind, a dat drumul unei înjurături în timp ce se filma. Ulterior, s-a tăiat din filmare această secvență, iar fata, chiar dacă a fost neplăcut surprinsă de ceea ce îi pregătise prietena ei, a făcut totuși saltul”, povestește interlocutorul meu.
Pe lângă pasiunea pentru zbor, Florin Băleanu are și muzica în sânge. Chitara l-a cucerit de când avea doar 10 ani, iar degetele lui de copil abia puteau cuprinde griful. Parașutistul povestește cum prima chitară electrică și dozele electromagnetice și le-a făcut singur. „Era o chitară solo, albă cu şerpuiri roşii”, spune el. Chiar dacă în trupa din care a făcut cândva parte cânta la chitară bass. „Și pescuitul mă mai pasionează, nu numai chitara”, adaugă, râzând. De vreo doi ani spune că mai practică și planorismul și că urmează să obțină brevet de sportiv și în acest domeniu. De la sfârșitul acestei luni, așteaptă o nouă serie de elevi, la cursul de parașutism pe care aeroclubul piteștean îl organizează și în acest an.
Adriana Gândilă